Crovuri şi aproape Arjana...

Câteodată, dar numai atunci când ai lângă tine oameni extraordinari, este uşor să faci un plan de week end şi este o plăcere să dezbaţi subiectul plecării, sau alte detalii legate de week endul ce urmează. În urma unui mail trimis lui Sorin Bătrân, am primit drept răspuns : "...ok şi ce facem în week end?" Mă simt privilegiat când ştiu că am lângă mine oameni care consideră şi ştiu să aprecieze că un week end fain e unul trăit cu prietenii. Asta mă face să cred că am lângă mine oameni valoroşi, pe care trebuie să îi ţin aproape. Plecăm către Herculane, mai exact către Dumbravă şi o facem sâmbătă cam pe la 9... Înghesuiţi în maşina lui Sorin, un bolid cu mai mulţi cai putere decât toţi caii din grădina zoologică, stăm confortabil dacă ar fi să raportez situaţia aceasta, la nivelul de zgomot din maşina... Dintr-un motiv necunoscut de noi dar solid şi bine ascuns, în maşină era o gălăgie mai ceva ca în tramvai şi acest factor depresiv se amplifica sau se diminua, deci era în strânsă legătură cu viteza noastră de deplasare. Cred că cel mai bine (suportabil vorbind) era la 60 km/h respectiv 100 km/h. Ajungem vii la Dumbravă, dar uşor iritaţi şi puşi pe nişte glume pe care numai cel care le făcea avea "obligaţia" să răspundă la ele. Ne luăm nişte camere la pensiune, ne schimbăm şi pornim către Crovuri. Un loc despre care am auzit că mama natură obişnuia să vină cu tata natură şi să facă dragoste, asta înseamnă că este un loc cu adevarat special la intrarea căruia stă străjer Liniştea. Zăpada nu lipsea. Era suficientă cât să nu confunzi iarna cu primăvara, dar în rest vremea superbă şi temperatura ridicată forţau mâna primăverii ce părea nerăbdătoare să îşi invadeze colega. Intrarea în Crovuri se face pe un culoar abrupt, pe care eram nevoiţi să urcăm în zig-zag, de altfel spectaculos şi pus cu mare măiestrie acolo unde poate fi găsit şi acuma... De grăbit nu ne grăbim, pentru că nu avem motiv şi nici chef, aşadar lenevim urcând dar o facem atât de bine, încât lăsăm impresia că ne străduim. Pe cer, slabe tentative de nori încercau să se înghesuiască în cadrele aparatelor foto, goniţi fiind de albul apăsător cu care erau văruiţi, iar crengile copacilor nu îşi mai încăpeau în scoarţă, atât de sus încercând să ajungă. Platoul primului crov este ... alb şi gol. Să nu vă aşteptaţi la altceva când ajungeţi acolo, dar să vă aşteptaţi la un sentiment asemănător celui care te învăluie când crezi că ai pus prima oară piciorul pe o altă planetă. Mi se părea că este prima mea ieşire şi că tot ce văd am mai văzut numai la TV. Nu aveam motiv să cred că cineva sau ceva ar putea să ma perturbe în maniera în care să părăsesc Crovurile grăbit şi hotărât să nu mai revin şi acest lucru s-a întâmplat din mai multe motive, din care aş vrea să punctez numai 1 : acela că natura rămâne în continuare singura creaţie divină care nu conteneşte să mă surprindă (fie că privesc o piatră, fie că privesc un munte). Mi-aş fi dorit mult să fi stat în Crovuri până la ultima picătură de rază de soare şi să asist la apusul care de altfel, de jos l-am văzut foarte cochet, dar poate că toate sunt făcute pentru timpul lor... Punctul terminus l-a reprezentat ascensiunea pe un vârf şi fotografierea altui spectacol care se vedea la orizont, precum şi coborârea pe muchia acelui vârf frumos. Soarele apunea încet încet lăsând în urmă un cer placid. Ochii noştri se lipeau de imaginea cerului şi rămâneam un timp deconectaţi cu privirile spre acele zări pe care niciodată nu le vom putea atinge... şi pentru o clipă ne-am simţit contopiţi cu adevărat de natură, de Crovuri ... de viaţă. Coborâm mulţumiţi că atât cât am văzut ne va bântui pentru multă vreme. Sper pentru tot restul vieţii. Ajungem să apelăm şi la frontale pentru a parcurge ultimele 10 minute rămase din pădurea ce avea să ne scoată la maşină şi acest detaliu aparent nesemnificat, condimentează plăcut tura noastră din acea zi. Duminică. Din nou soare, din nou frumos, din nou tură frumoasă. Suntem aleşi rapid de o ţintă cât se poate de bine conturată în peisajul Munţilor Cernei şi nu avem drept alternativă decât să pornim către Arjana. Dat fiind faptul că traseul de la Hercules Maraton (vezi aici detalii) îl cunoaştem relativ bine, ne permitem să îl utilizăm pentru a ajunge mai repede şi mai aproape de Arjana, vârful cu rezonanţă angelică şi aspect demonic... Prin pădure în timp ce urcam, simţeam din plin discomfortul creat de combinaţia : temperatură ridicată şi echipament, ajungând să cred că nu am o zi fastă, până în momentul în care am renunţat la anumite piese din componenţa garderobei. Aproape imediat am simţit că pe faţă mi se poate citi zâmbetul care îmi dezvăluie trăirea interioară. Eu şi Ea rămaşi ultimii, savuram fiecare pas, fiecare secundă ... fiecare gură de apa care ne împrospăta reflexele şi continuam în acelaşi ritm de oameni lipsiţi de inspiraţie să mergem înainte. O stare de halucinaţie părea să ne domine, accentuată probabil de zăpada apoasă şi periodicitatea mişcării lipsită de vigoare. Aveam impresia că filmul ce îl trăiesc l-am mai văzut... La Dobraia facem o scurtă şi eficientă pauză ce ne reîncarcă bateriile precum un panou solar. Iniţial trebuia să mergem până aproape de Bogâlţin şi de acolo să urcăm pe creasta Arjanei, dar după cum ştim că în timpul ploii, stropii îşi schimbă traiectoria purtaţi fiind de perdelele de vânt ce mătură cerul, aşa şi noi ne-am reorientat traseul în funcţie de timpul pe care îl aveam la dispoziţie. O echipă fiind, alegem un crac ce pare să ducă într-o şa din dreapta vârfului. De acolo aproximând ne mai aşteaptă 30 de minute de urcuş. Perfect! Analizez ruta şi observ că pe versantul împădurit trebuie să realizăm un S pentru a ajunge unde ne-am propus. Pornesc primul, convins fiind de calculele făcute pentru a evita zonele dificile ale versantului şi totul se dovedeşte conform planului. Cele 15-20 de minute care au trecut de când am pornit pe "noua" rută au fost destul de amăgitoare. Pe zăpada apoasă ce acoperea frunzele şi crengile era dificil de menţinut echilibrul molâu cu care înaintam. Totul a luat sfârşit atunci când am ieşit în şa, locul pe care îl credeam rezonabil. Când spun totul, mă refer la chinul îndurat pe acea porţiune presărată din când în când cu tufe de plante spinoase şi ... tura noastră... Vedeam Arjana. Aproape că puteam să o ating, să o prind, să o ţin numai pentru mine.... O vedeam ! este singura acţiune care o puteam face. Traseul ales de noi, din păcate nu s-a arătat tocmai potrivit, întrucât dacă doream să mai ajungem pe vârf, trebuia să coborâm în valea ce se întindea precum o mreajă intre noi şi Arjana şi să începem urcuşul efectiv pe vârf sau să urcăm pe o curbă de nivel aglomerată de aceleaşi plante spinoase care muşcau din noi la fiecare atingere. Oricare din alternative nu însemna altceva decât cel puţin o oră jumate de mers voiniceşte, lucru care ni se părea irealizabil dat fiind faptul că mai aveam lumină suficientă numai pentru a urca... De data asta am ales greşit. Poate că asta o face pe Arjana şi mai specială pentru mine, sau poate că nu a avut timp suficient să se gătească pentru vizita noastră. Sunt o grămadă de "poate" care pot să îi înşir în speranţa că povestea va avea un final îmbălsămat... Încerc să fac nişte cadre, dar nu reuşesc decât 2, unul cu Arjana şi unul cu Ea, cealaltă prezenţă care completează un gol din mine. Într-un fel eram puţin agitat şi mă simţeam vinovat, când Sorin îmi ridică mingea la fileu : - Na Florentzo, să vezi şi tu ce înseamnă o înfrângere ;)) - Nu Bătrâne, ăsta-i doar un motiv să împing lucrurile mai departe ! Drept variantă de întoarcere, alegem vâlcelul din dreapta rutei pe care am urcat, pe motiv că nu este încărcat de frunze, crengi şi spini, iar zapada din el ne permite să coborâm mai veseli. Coborâm fascinaţi de ... vremea primăvăratică şi glumim pe seama "înfrângerii" încasate, precum şi a celui care va primi rolul de oaie neagră. Din nou Dobraia şi din nou pauză în palmele unui vânt ce spulbera presupunerile noastre că vine primăvara. La întoarcere scenariul este mai străpungător vis a vis de haosul prin care umblam. Simularea omogenizării anotimpurilor creează incertitudini ce ne împiedică să ne hotărâm de fapt în ce anotimp suntem... Umili şi plini de noroi ajungem la Dumbravă, unde ne schimbăm şi curăţăm superficial. Pornim hotărâţi către Herculane pentru a sacrifica o pizza şi în drum către restaurant aveam impresia că nici planul ăsta nu o să ţină :)) Punctăm o reuşită pe ziua de dumincă ... mâncăm cele visate, la restaurant, dar mai important decât ceea ce trece prin stomac este faptul că suntem împreună şi că putem să povestim sau să mai ieşim la alte ture, cel puţin la fel de frumoase şi amuzante :)

D'ale iernii gânduri mute

Lăsând deoparte vremea confuză ce a învăluit meleagurile mai mult sau mai puţin umblate, încerc să mai captez din magia unei ierni lipsite de autoritate.
Nici frigul nu a fost prezent în această perioadă... parcă iarna cu ale ei şi-a luat concediu si a lăsat în urmă o nişă, un anotimp neutru care să aibe grijă de mine şi de zilele care au curs...

Un fel de confuzie a pus stăpânire pe natură şi aveam impresia că particip la visul cuiva, în care lucrurile se întămplă fără a interesa sau deranja pe cineva, indiferent de maniera în care acestea se vor sfârşi.

A fost într-adevar o perioadă ale cărei umbre s-au îndulcit lăsând loc de relaxare, mai bine spus de lenevie. De la ultima ieşire şi până în prezent, până şi secundele aveau o cadenţă lipsită de muzicalitate...

Se făcea că într-o liniştită zi de duminică, mişcat de culoarea unui apus alegoric ce curgea tăcută pe peretele camerei, mi-am întors privirea către geamul îndreptat spre vest, locul unde negreşit în fiecare seară, cel care păzeşte ziua cerul, apune.
Mult prea frumos încât să îl păstrez numai în amintirea mea, am decis să imortalizez acest spectacol cromatic mut, plin de vitalitate şi dinamism. Astfel am pornit cu bicicleta spre Sânnicolau Mare, mai exact spre podul de la ieşirea din Timişoara.
Mă grăbeam conştient fiind că un astfel de spectacol indiferent de durata lui, are puţine momente în care merită să aplauzi cu degetul pe declanşatorul aparatului foto.

Desigur un apus de soare nu reprezintă pentru mulţi ceva care să merite atâta vâlvă şi într-devăr aşa este. Pentru mine însă, un apus precum cel de care vorbesc merită toată condescendenţa, pentru că înainte de toate, este un fenomen natural, care se întâmplă cu sau fără voia noastră. Un balet ce îmi place să îl urmăresc, concentrându-mă să clipesc cât mai rar...