În umbră de titan...

Pentru a usura parcurgerea blogului si a nu altera veridicitatea intamlparilor, am impartit blogul in 2 parti. Partea notata cu ’’1’’ aminteste de orele petrecute pe munte inainte de incidentul nefericit, iar partea notata cu ’’2’’ subliniaza momentul din care am pornit in cautarea celor disparuti, pana la plecarea spre Timisoara.

1.
La aflarea vestii ca plecam in week end pe munte, in zona Muntele Mic-Cuntu-Tarcu, 2 zile am fost “beat” de fericire, fapt pentru care am omis sa ne concentram asupra rucsacilor, cum o faceam altadata.
Ghemuiti in masina, la putine minute peste ora 7, ne pormin catre un week end ce se vroia a fii scurt, aproape de casa si linistit...
Rulam spre Lugoj pe o vreme desprinsa parca din “Iarna blajina” a lui Tudor Arghezi si toata natura ne urmarea incremenita de frig, cum inaintam catre meleagurile noastre banatene.
Termometrul de la masina lui Sandu, indica treptat -10, -12 si cobora parca fara voia lui catre -16 grade celsius, povestindu-ne o istorie inghetata a unei ierni aflata in plina recesiune.
Afara, cerul sur, tacea in asteptarea soarelui.
In Caransebes ne intalnim cu Alin, Gianina, Raluca si Dubină si pornim toti catre Valea Craiului, Florin Ocolisan si trupa lui (Ioana, Dani si Ana) aveau un avans considerabil fata de noi.
Planul era simplu, Sandu, Elena, Alin si Gianina aveau sa urce si sa gadile zapada, cu pieile schiurilor, pana pe Muntele Mic, iar eu, Irina, Dubină si Raluca sa pornim la pas catre potecile ce aveau sa ne scoata intre Seroni si Jigora.
Nu pierdem mult timp, odata ajunsi la teleferic, ne imbracam si luam cu noi cele trebuincioase. Plecam nu inainte de a le ura prietenilor nostrii, drum bun si distractie.

Soseaua care urca pe Muntele Mic este acoperita de un covor de zapada care scrâşnea sub bocanci, lasandu-ne impresia ca pasii nostri ii provoaca dureri insuportabile.
Prin padure, imaginea clara a iernii la munte ni se contura pregnant insuflandu-ne trairi ’’low cost’’ la ’’high resolution’’.



In Şeroni, ne oprim sa facem niste poze, adevarate opere de arta…

Vizibilitatea permitea vizualizarea unor spectacole reale precum Brusturu, Caleanu si Tarcu, ce isi etalau grandios taliile acoperite de cojoacele iernii.

Inaintam pe urmele lasate de Florin Ocolisan si grupul lui si la ora 13 ajungem la Cuntu, unde ne intalnim cu acestia, schimbam cateva cuvinte si hotaram sa incercam sa ajungem pe Tarcu, dar Irina vrea sa ramana la cabana cu pisicuta Negruta si George. S-a descurcat exemplar si trebuie sa ii respect decizia.

Abia daca apuc sa mananc la repezeala ceva, imi iau rucsacul si pornesc sa ajung trupa lui Florin, care fiind mai harnica s-a pus in miscare, lasandu-mi impresia ca nimic nu va sta in calea lor de a-l ’’cucerii’’ pe Tarcu. Urc cu pasi repezi si in scurt timp ii ajung pe ’’harnicii’’ care urmau meticulosi marcajul.
Nu ii cunosc bine, iar de Ana si Dani am auzit numai la telefon, cel putin asta retin sigur, insa Florin, este un om cu o vasta experianta pe munte, un adevarat montaniard.
Prognoza meteo studiata cu minutiozitate acasa, imi spunea ca odata cu lasarea serii, se schimba vremea si stiind ca Tarcu nu este tocmai muntele potrivit pentru experiente de incepator, cum sunt eu, nu mi-ar fi permis sa ma aventurez in siguranta intr-o situatie critica.
Din evolutia celor pe care ii insoteam, am inteles ca nu doresc sau nu pot sa urce in ritmul in care eram eu hotarat sa urc. Dupa calculele care mi le-am facut in legatura cu timpul, aveam la dispozitie 3 ore si jumatate sa urc si sa cobor, inainte sa se intunece si asta daca vremea se mentinea stabila.
Am pornit mai departe singur si in mintea mea calcule matematice imi tineau de urat, raspunzandu-mi la intrebari referitoare la sansele mele de a ajunge pe Tarcu, daca se schimba vremea si mai ales ce alegere voi face in momentul in care voi fi pus in situatia de a alege retragerea pe o varianta sigura.
Florin si restul, nu au continuat, s-au intors.
Inaintam pe langa momai si bifam schimbarile vremii care incepeau sa apara si care imi confirmau temerile. Intr-adevar se va schimba vremea.
Imi era clar si nu doream alte semne elocvente care sa ma convinga asupra faptului ca nu voi urca sambata...
Ma aflam sub varful Sadovanu si faceam ultimele eforturi prostesti de a ajunge pe el, cand 2 rafale de vant m-au facut sa imi perd echilibrul.
In imaginea de jos am susprins cum era vremea pe Tarcu...

Era bizar, un gand ciudat m-a fulgerat, o franare in piolet, pe vremea care tot mai salbatica se napustea asupra muntelui, nu putea fi considerata o reusita intr-un joc fara miza, deci ascund orgoliul si aleg sa ma retrag.
In jurul meu, viscolul facea ca jacheta sa bubuie pe mine, iar adrenalina m-a incalzit instantaneu.

Viscolul care a inceput sa mature muntele.

Incep sa alerg si astfel coborand repede, ajung la 10-15 minute de Cuntu, unde zaresc 2 umbre care pareau sa urce. Eram intre portiunea marcajului format din stalpi si momai, inaintea valcelului care le separe si intr-adevar urcau.
Nu imi venea sa cred.
Ajuns in fata lor ma opresc si incep un scurt si clar dialog :
-Salutare ! Incotro ?
-Salut, mergem pe Tarcu.
Ai fost Sus ?
(In mintea mea, imaginea apocaliptica de sub varful Sadovanu ma indemna sa fiu calm si sa incerc sa ii conving ca nu sunt conditii de urcat)
-Nu, nu am apucat, am reusit pana sub Sadovanu. Au venit 2 rafale puternice si m-am intors ! Nu are rost sa urcati, vremea devine violenta !
-Eu sunt Ionut, lucrez la statia meteo si trebuie sa ajungem, ca intru in tura.
(Nu am avut reactia sa ma prezint, nu stiu de ce.
Timpul parca trecea cu incetinitorul, il priveam si parea calm, era imbracat intr-o jacheta galbena cu negru, in spate purta un rucsac in lateralul caruia erau niste rachete de zapada galbene-verzui, iar cativa metri mai jos, cu gluga stransa pe cap si urcand cu pasi marunti, nevasta lui. Parea epuizata.)
-Inainte de sadovanu este o portiune unde s-a format gheata si este foarte greu. Nu urcati ca nu are rost !
Nu retin ce mi-a spus, ne vorbeam destul de tare din cauza viscolului si vazand ca face pas de plecare, am inteles ca trebuie sa inchei.
Am mai apucat un scurt :
-Drum bun sa aveti !
Stupid...
Drumul nu era bun, dar imi doream sa ajunga cu bine si toate gandurile bune le-am adunat in acesta vorbe)
Ne-am despartit si coborand, imi aduc aminte ca prin vis, am privit in spate. Erau la 50 metri de mine pe usoara diagonala stanga, el urca cu fruntea sus, probabil incerca sa fie atent la marcaj, ea urca cu privirea in jos si ii desparteau 2-3 metri.
Eram halucinat, cerul se innegrise si viscolul facea ca vizibilitatea sa scada treptat.
Incet, umbrele lor au disparut.

Ceasul indica ora 15 :40 minute. Irina era in camera si aranja sacii de dormit, rucsacii, iar Dubina si Raluca au mers pe afara sa faca poze si sa se mai plimbe, dar dupa 40 minute au revenit la cabana. Au sosit si schiorii nostri si ne-am pus sa mancam.
Am inceput sa povestim, cand George a intrat la noi in camera, spunandu-ne ca a incercat sa ii sune pe cei 2 dar nu au semnal. I-am povestit pe scurt intalnirea si vorbele schimbate cu Ionut si nevasta lui. A sunat si sus la statia de pe Tarcu dar colegul lui avea sa infirme intalnirea cu acestia.
Timpul trecea repede, din cand in cand ne vizita Alex (el lucreaza la cabana meteo Cuntu) si ne spunea ca ar vrea sa porneasca dupa ei, daca nu afla nimic si daca ar mai fi dispus cineva sa il insoteasca...
La inceput am ezitat, dar vazand ca nu aflam nici o stire si timpul trece, am hotarat sa incalzim apa in termosuri, sa luam zahar, ceva de mancat si haine, care ne imaginam ca ne vor fi de folos. Incepeam sa ne organizam.
Alin avea GPS cu track ul si harta, deci nu aveam indoieli ca ne vom ratacii dar ne gandeam ca cei 2 sus, au intrat in mari incurcaturi.
La ora 20, George anunta salvamontul, in legatura cu incidentul.

2.
Imbracati si pregatiti, am iesit.
Eram 5 la numar : Alin, Dubina, Alex, Sandu si eu.
Afara viscolul facea ca orice obiect sa fie vizibil numai sub 10 metri iar transportul avea sa acopere orice urma lasata in zapada, in mai putin de 15 minute.
Urcam grupati in sir indian, la luminile frontalelor si prin ochelarii de schi, campul nostru vizual se restrangea la mai putin de 2 metri si cu fiecare pas pe care il faceam simteam ca sunt mai aproape de cei 2 disparuti.
Mi s-au aburit repede ochelarii si au inghetat, nu vedeam decat calcaiul celui din fata mea cand iesea din zapada. Ne-am oprit si Sandu cu Dubina mi-au recomandat sa scuip si sa sterg cu degetul, grasimea astfel lasata nu va permite asa repede sa mai inghete.
Rezultatul a dat roade, dar dupa 10 minute ma aflam din nou in situatia de a oprii grupul pentru a razuii crusta de gheata formata. Scena s-a repetat de 7-8 ori, timp in care ma gandeam serios sa nu ii mai pun pe ochi si sa continui fara ei. Zis si facut, vedeam clar fara ei dar viscolul de afara imi lipea genele si simteam ca ma ustura ochii. Sandu mi-a recomandat sa folosesc ochelarii, altfel ochii mei aveau de suferit.
Din cand in cand rafale de vant ne faceau sa dam un pas inapoi.
GPSul lui Alin indica faptul ca suntem pe track, inaintasem bine si din cand in cand ne afundam in zapada peste genunchi. Incercam sa ocolim portiunile cu zapada adanca si sa mentinem o traiectorie ascendenta corecta.
Viscolul se intensificase cand am iesit in creasta, urma sa cotim spre Sadovanu, dar conditiile erau atat de dure incat am realizat rapid ca nu vom gasi pe nimeni in ceasta, este imposibil sa stai acolo pe o asemenea vreme si am oprit grupul pentru a propune retragerea noastra. Baietii ar mai fi continuat, toti am mai fi continuat, dar logic, cine ar fi surprins de o asemenea vreme, trebuie sa coboare sa scape de viscol si in nici un caz nu se afla in perimetrul in care ne indreptam noi.
Coboram si gandul imi statea numai la cei 2.
Ajunsi la cabana meteo Cuntu, aflam paralizati ca salvamontistii nici macar nu s-au sinchisit sa urce pana la Cuntu.
Nu este nici o scuza plauzibila sau demna de luat in calcul din partea lor care sa stearga cu buretele raspunsul la intrebarea : de ce nu au venit si salvamontistii ?
Nu ma intereseaza stirile din presa, declaratiile trufase ale unor oameni sau povestile inventate de niste jurnalisti care vor sa se afirme.
In noaptea de sambata, cand au Ionut si Adriana au pornit spre Tarcu si nu au mai ajuns, noi 5 (Alin, Alex, Dubina, Sandu si eu) am fost singurii care, cu ajutorul GPSului, am incercat sa facem ceva, noi 4 fiind din Timisoara si Alex angajat la statia Cuntu, desi in cabana se mai aflau si alte persoane, care ulterior au fost pomenite ca participanti in acea seara la cautari.
De asemenea nu doresc sa ne punem intr-o postura eroica, ceea ce am facut, am facut fiind ajutati de GPSul lui Alin si in speranta ca totul va avea un final lipsit de atata dramatism si scandal.
In cabana se abordau diferite ipoteze, posibile variante de retragere pe care cei 2 le-au laut si alte alternative pentru a 2-a zi, cand eram hotarati sa incercam sa reluam cautarile.
Dorm destul de rau, desi las impresia ca nu sunt afectat.
Duminica, ne trezim foarte devreme, afara era intuneric, mancam, facem un ceai cald sa avem in termosuri si plecam imediat dupa primele semne ale diminetii.
Am pornit 8 oameni cu speranta ca vom reusi in cele din urma ceva. Vremea era linistita, ne-am rasfirat pe tot muntele si urcam toti de odata, iar vizibilitatea ne permitea sa observam si eventualele indicii aflate in caldare.
Impreuna cu Dubina, am hotarat sa o luam pe curba de nivel din interiorul caldarii si sa cercetam, restul au mers pe exterior. Vedeam paraul care serpuieste prin valea Olteana, dar nici un semn care sa ne multumeasca.
Intre timp a sosit cu elicopterul, Dunca, impreuna cu 2 salvamontisti care au inceput sa survoleze lizierele padurilor si peretii bolovanosi ai caldarii.
Ne-am regrupat si am urcat toti pe Sadovanu si apoi mai departe spre Tarcu, rasfirandu-ne din nou in speranta ca eforturile noastre vor avea o finalitate.
Restul trupei de salvamont au ajuns in jurul orei 11 la cabana Cuntu, dar au pornit pe munte abia dupa 12 !!!
La ora aceea (11 :40) ne aflam la 10 minute de statia meteo Tarcu si impreuna cu Dubina am hotarat sa coboram prin interiorul masivului, prin dreapta Sadovanului intrand la stanele din zona. Eram convins ca au apucat-o intr-acolo...
Anuntam restul grupului de intentia noastra si de faptul ca ne regrupam la Cuntu dupa cercetarile din interiorul caldarii si pornim. Ajunsi sub varful Sadovanu, facem dreapta si cautam in zig zag.
La coborarea a 30% din versant observ urme si il strig pe Dubina care vine repede. Urmarim atent, analizam si ajungem la evidenta concluzie ca cele 2 perechi de pasi aflate in paralel, indica o coborare rapida iar diferentele de dimensiuni ale talpilor pot insemna ceva legat de disparitia meteorologului si a nevestei acestuia.
Urmaream pasii unul pe o parte, iar celalalt de alta parte, cu foarte mare atentie, dar acestia se pierd intr-o zona cu zapada putina si iarba. Nu ne dam batuti si pornim din nou in zig zag pana ajungem la o aglomerare de pietre uriase. Cercetam imprejurimile, dar nimic, nici un rucsac, nici o caciula sau vreo manusa, printre imensii bolovani, zapada putea fi foarte mare, depasind statura unui om si atunci ne gandim ca poate s-au retras la stana, dar daca intr-adevar asa s-a intamplat si Dunca a survolat cu elicopterul in dreptul ei, de ce nu au iesit ? in cazul in care cei 2 erau in stana raspunsul il stiam si totusi coboram pana la stana in interiorul careia gasim numai zapada...
Soarele isi facea aparitia dintr-o mare de nori si simteam nevoia sa scap de niste haine. Chiar la stana facem o pauza de 10 minute,in care mancam ceva si bem un ceai cald si pormin catre urmatoarea stana care se afla mult in vale. Pantele deveneau tot mai accentuate si intr-un final se terminau abrupt. Sansele ca cei 2 sa ajunga la alta stana erau nule, fiind imposibila o coborare nocturna si fara echipament prin acea zona.
Incercam sa ocolim portiunile abrupte dar un valcel taie drumul nostru si se opreste in fundul vaii. Intram in zapada mare din valcel dar gandul ca este instabila si se poate declansa o alunecare a acesteia ne-a determinat sa urcam in creasta. Avea sa fie finalul cautarilor noastre pe versantul caldarii. Urcarea este teribila si eram atenti in permanenta unde punem piciorul in zapada care alterna in consistenta. Ajunsi in ceasta, Dubina ia legatura cu Alin, punandu-l la curent cu cele observate in special de urmele care coborau de sub Sadovanu.
In coborarea spre Cuntu, ne intalnim cu 2 salvamontisti, erau cei 2 care l-au insotit pe Dunca cu elicopterul si le povestim de urme. Zadarnic...ne asculta ca niste profesionisti, dar ne trateaza ca niste incepatori, argumentand ca au un plan si trebuie sa il respecte, plan care nu includea traseul unde am gasit urmele !
Imi venea la plec si sa il las pe Dubina sa incerce singur sa ii convinga de faptul ca exista o mare posibilitate ca cei 2 sa fi cazut sau sa se fi abatut catre zonele abrupte ale caldarii.
Este revoltator ca niste oameni in care ar trebui sa ai incredere, dovedesc carenţe in domeniu si lipsa de flexibilitate.
Ajungem si noi intr-un final la cabana Cuntu, in jurul orei 13, restul erau ajunsi de ceva vreme, mancam, povestim cum a decurs cautarile, strangem bagajele si plecam. Nici o stire de la cei 2 sau despre cei 2.
Ajungem la telescaun, ne curatam de zapada adunata de pe drum si pornim spre Timisoara.
Eram obosit, am sperat prea mult incat sa mai pot spera si m-am bazat pe aptitudinile noastre ca vom reusi sa gasim pe cineva, sau macar ceva.
Credeam ca in asemenea situatii, in care timpul este decisiv, oamenii desemnati sa intervina se mobilizau mai eficient decat un grup de pasionati amatori si actioneaza intr-un stil mai profesionist.
Au ramas in urma 2 persoane despre care se stiu ca au pornit spre statia meteo, 2 siluete asa cum le-am vazut ultima data, disparand in umbra cenusie a unui titan.
Am gusturi pe care nu doresc sa le mai intalnesc dar si niste intrebari de la care vreau raspunsuri si nu scuze.

Către altă lume...

Ziua 1.

Vineri 4 decembrie, imbarcati in masina, pornim catre “Alpii Romaniei”.

In Sandu avem incredere multa, poate prea multa incat sa ne mai facem griji ca drumul va dura mai mult decat 5 ore sau ca ceva ne poate da peste cap infuzia de bucurie ce ne incoltise in suflet odata cu strabaterea primilor kilometri catre Cartisoara.

Drumul ni se asterne sub rotile masinii, care ogarita de Sandu, ne află in Cartisoara putin dupa ora 24. Petrecem putin timp alaturi de lumea buna ce se instalase la Casa Duse, cu ocazia ultimei intalniri a ciclistilor pe Transfagarasan si pe la 2 ne retragem.

Dormim bustean.

Ziua 2.

Ceasul ne aminteste ca la 8 aveam intalnire cu ziua lui 5 Decembrie si astfel, matinali, facem cele trebuincioase pentru a putea parasi caldura casei si a porni spre neant.

Salutam trupa si pornim.

Parasim repede Cartisoara si la iesire suntem ivitati de un nene cu Logan sa urcam pana la Cascada. De ce nu ?

Ajungem repede la Balea Cascada, ii multumim si ne punem talpile la potecarit in continuare.

Starea de alerta in care ne aflam din pricina faptului ca nu mai fusesem pe traseul ce avea sa urmeze, atrage curiozitatea celor 2 necuvantatoare canine, care se ofera sa ne petreaca.

Inaintam cu incredere si respiram aerul umed al Fagarasilor, care ne tine si de sete desi nu cerem. Irina a progresat mult si urca fara sa ofteze, bucurandu-se de peisaj, iar eu bucurandu-ma de ea.

Departe, muntele se inalta trivial, ca si cum ar vrea sa scape de povara care il leaga de oameni si pamant si sa zboare departe de toate trairile previzibile care il macina de atata amar de vreme. Peisajul ne face sa zambim si sa ne dorim sa trecem peste orice ar insemna o piedica intre noi si albul crestelor.

Ajunsi la peretele cascadei, o luam meticulosi pe valcelul din stanga ce avea sa ne scoata sub pod, la drum.

Sus ne asteptau prieteni nostri, care pareau mirati de neputiinta noastra de a urca la pas cu ei.

Neinspirati sa o luam pe la baza din dreapta al masivului, optam pentru traseul de sub linia de alimentare, dar ne descurcam desi sub bocanci,zapada ranjeste si pietrele rad de faptul ca suntem novice intr-ale muntelui (in cazul de fata)

Luam legatura cu Elena si ii confirmam ca se poate urca pe bicicleta deci ultimii 3 kilometri se incadreaza la acrobatii si echilibristica, pentru pretendentii la titlul de winter climb.

Spre surprinderea noastra ajungem la cabana Salvamont N.N. foarte repede

Mergem la Paltinul pentru a servi o ciorba taraneasca si acolo ne intalnim cu Virgil Grosaru si Teodor Tuplan ’’Fane’’. Vorbisem inca din Timisoara cu ei si am stabilit ca urcam.

Impreuna mergem la cabana si savuram conforul unei incaperi care a gazduit multi turisti, ramasi cu un loc de ’’bine ati revenit’’, in suflet.

Discutam ce variante de taraseu ar fi accesibile pentru noi si ramanem dezamagiti cand aflam ca fara coltari si restul echipamentului corespunzator, nenea Virgil nu ne lasa sa plecam nici unde. Nu ne impotrivim, nu avem motiv, pe undeva, ne simtiam ca niste copii ocrotiti de dragostea parinteasca, gata sa fie luati in brate daca vre-un necaz s-ar fi abataut asupra lor.

Constientizam seriozitatea situatiei,( inainte de a veni aici, am stabilit ca nu ne vom aventura) desi gandul meu urca incet spre Saua Capra si apoi cotea spre Vanatoatea lui Buteanu...

Ma trezesc din starea de reverie, ies din cabana si ma indrept care lac, unde aproape ajuns, il apelez pe Dan Lupsa. Irina ramane sa aranjeze lucrurile noastre, in camera de sus a cabanei.

‘’Salut bade’’ se aude in receptor. Ciao Dane, ii raspund, sunt la Balea Lac.

Stabilim telefonic sa ne dam intalnire. Ciudat, nu ? dar intalnirea a avut loc, virtual, in raza de actiune a camerei ce filmeaza complexul Balea si astfel Dan mi-a facut cadou, o poza cu mine.

Dupa terminarea convorbirii, atentia imi este distrasa de mici forme ce coboara din Saua Capra.

Capre negre !

Scot repede aparatul si nepriceput cum sunt incep sa iau cadre si sa declansez.

Le prind !

Desi sunt foarte departe, reusesc sa pun in evidenta faptul ca nu am fost sub influenta spirtuaselor sau a oricarei alte cantitati de ’’lichid de buna dispozitie’’ si ce va scriu este cat se poate de veridic.

Spectacolul se termina in momentul in care actritele dispar, dar ramane scena si amfiteatrul in care ne-am aflat pentru o scurta perioada de timp.

Reintors la cabana, fac publica reusita si Irina ma recompenseaza cu un zambet cald.

Bem un ceai impreuna cu salvamontisti si ascultam docili povestile cu care acestia ne asalteaza. La urma urmei Fane are ce relata, fiind in expeditii remarcabile, printre care cea din Everestul lui 2003 sau fiind instructorul scolii de iarna de la Balea, din luna Aprilie, iar intelepciunea domnului Virgil, pare sa sculpteze starile launtrice ale oamenilor.

Punem la cale in mare secret sa ne inscriem la scoala de iarna si euforici iesim pentru a face niste poze. Frigul ce l-am suportat vorbind cu Dan sau fotografiind caprele negre, nu m-a convins ca nu am ce sa dau tarcoale imprejurimilor, asadar beneficiem de niste poze care intra la album.

In jurul orei 16 ajung si ciclistii la Palninul, unde ne adunam si mancam niste cartofi prajiti impodobiti cu cascaval ras, alaturi de ei. Nu zabovesc mult si in timp ce mai ciuguleau cate ceva se imbraca si coboara spre Cartisoara.

Ramanem numai noi in Paltinul si hotaram ca nu are rost sa mai stam asa ca ne retragem la cabana.

Inauntru lemnele sfaraiau in foc si caldura te dezmierda ca o baie calda de aburi.

Aflam de la nenea Virgil ca trebuia sa apara din Saua Capra un grup de turisti care vor traversa tunelul si vor innopta la cota 2000 dar nu apuca sa incheie fraza, cand Irina observa lumini si activitate in saua amintita.

Sunt ei. Aproximativ 20 la numar si insotiti de 2 ghizi montani, se regrupeaza in sa si se pregatesc sa coboare, insa coborarea din Saua Capra, pe culoarul nins, nu mai seamana cu ceeasi coborare facuta vara. Se poticnesc si in cele din urma opteaza pentru varianta de a asigura o coarda si a coborâ pe fiecare membru in parte in speranta ca sansele unei intamplari nedorite se vor diminua.

Reusesc, insa coborarea dureaza aproximativ 3 ore, ore in care noi am stat cu ochi pe geam si i-am urmarit.

In cele din urma vedem luminile frontalelor cum dispar in negrul tunelului si odata cu acestea si forfota din cabana noastra se stinge precum jarul din soba. Mergem la culcare.

Ziua 3.

Ne trezim hotarati ca azi (6 Decembrie) sa traversam si noi tunelul. Cu ocazia asta vedem si partea sudica.

Mancam superficial si pornim inarmati cu frontale si aparat foto catre sarpele care a inghitit grupul de turisti, dar inainte de intrarea in tunel ne intalnim cu prietenul nostru patruped care ne-a insotit sambata, pana la sus si intelegem ca si el este la fel de hotarat ca si noi sa traveseze.

Pornim si imediat ne afundam in tunel.

Inauntru, liniste.

Prea multa liniste si hotaram sa batem din picioare. 2-3 batai si un vuiet se trezeste somnoros, mustrandu-ne ca am indraznit sa tulburam linistea in care acesta dormea.

Am dat vina pe Irina si am scapat fara incidente.

Iesim din tunel. Alta lume...

Singura miscare, este a noastra si a prietenului nostru care isi continua traseul catre cabana.

Ne oprim sa imortalizam si pornim si noi spre cabana, curiosi. Ne intalnim si cu alte forme de viata care ne reamintesc ca muntele desi tacut, e viu.

La cota 2000, urcam pe cabana arsa.

Savuram si noi din intelepciunea linistita a muntelui si pornim grabiti spre Balea.

Ne intalnim cu Sandu si Elena, la Paltinul. Ei au in plan sa escaladeze.

Noi, ne-am incheiat misiunea le uram drum bun si mergem la cabana.

Bagajele noastre fiind pregatite, salutam gazdele, facem o amintire cu ei si pornim spre cascada. Vremea nu ne permite sa mai facem inca o poza asadar pornim.

Lasam in urma ceea ce reprezinta inca o caramida la templul nostru montan, la muntele din sufletul nostru.

Pe drum, datorita instabilitatii meteo, hotaram sa nu coboram prin valcel, pe la peretele cascadei, ci pe drum.

Este mai lung, dureaza mai mult, dar este mai sigur.

Dupa multi kilometri de asfalt, razbim.

Balea Cascada.

Am ajuns.