Secretele Parangului

Recente dar invechite

Cuntu - Summer


Fagaras si Piatra Craiului

Simplu, uşor, frumos şi bine...

Un week end relaxant intr-un loc pe care nu il consideram deosebit...

E un loc simplu, fara pasaje spectaculoase, al carui simplitate si eleganta il face diferit.

Ce iti ofera...?

O liniste gratuita. Bucuria de a gusta din modestele frumuseti ale muntelui. Un cer bland si o apa rece.

Gasesti acolo, daca ai rabdare cu tine, acel moment care te face sa plutesti, te relaxezi, speli oful din sufletul obosit si iti doresti mai mult...

Sa zambesti, sa te bucuri de viata si sa ii multumestu Lui Dumnezeu ca esti un norocos, daca ajungi sa te bucuri de un strop de natura.

World's duplicity

The removal

Dreaming...

Triplets

The queen's beauty

Petreanu

Un blog restant cu o tura superba, a fost promovat cu brio :)

Crovuri şi aproape Arjana...

Câteodată, dar numai atunci când ai lângă tine oameni extraordinari, este uşor să faci un plan de week end şi este o plăcere să dezbaţi subiectul plecării, sau alte detalii legate de week endul ce urmează. În urma unui mail trimis lui Sorin Bătrân, am primit drept răspuns : "...ok şi ce facem în week end?" Mă simt privilegiat când ştiu că am lângă mine oameni care consideră şi ştiu să aprecieze că un week end fain e unul trăit cu prietenii. Asta mă face să cred că am lângă mine oameni valoroşi, pe care trebuie să îi ţin aproape. Plecăm către Herculane, mai exact către Dumbravă şi o facem sâmbătă cam pe la 9... Înghesuiţi în maşina lui Sorin, un bolid cu mai mulţi cai putere decât toţi caii din grădina zoologică, stăm confortabil dacă ar fi să raportez situaţia aceasta, la nivelul de zgomot din maşina... Dintr-un motiv necunoscut de noi dar solid şi bine ascuns, în maşină era o gălăgie mai ceva ca în tramvai şi acest factor depresiv se amplifica sau se diminua, deci era în strânsă legătură cu viteza noastră de deplasare. Cred că cel mai bine (suportabil vorbind) era la 60 km/h respectiv 100 km/h. Ajungem vii la Dumbravă, dar uşor iritaţi şi puşi pe nişte glume pe care numai cel care le făcea avea "obligaţia" să răspundă la ele. Ne luăm nişte camere la pensiune, ne schimbăm şi pornim către Crovuri. Un loc despre care am auzit că mama natură obişnuia să vină cu tata natură şi să facă dragoste, asta înseamnă că este un loc cu adevarat special la intrarea căruia stă străjer Liniştea. Zăpada nu lipsea. Era suficientă cât să nu confunzi iarna cu primăvara, dar în rest vremea superbă şi temperatura ridicată forţau mâna primăverii ce părea nerăbdătoare să îşi invadeze colega. Intrarea în Crovuri se face pe un culoar abrupt, pe care eram nevoiţi să urcăm în zig-zag, de altfel spectaculos şi pus cu mare măiestrie acolo unde poate fi găsit şi acuma... De grăbit nu ne grăbim, pentru că nu avem motiv şi nici chef, aşadar lenevim urcând dar o facem atât de bine, încât lăsăm impresia că ne străduim. Pe cer, slabe tentative de nori încercau să se înghesuiască în cadrele aparatelor foto, goniţi fiind de albul apăsător cu care erau văruiţi, iar crengile copacilor nu îşi mai încăpeau în scoarţă, atât de sus încercând să ajungă. Platoul primului crov este ... alb şi gol. Să nu vă aşteptaţi la altceva când ajungeţi acolo, dar să vă aşteptaţi la un sentiment asemănător celui care te învăluie când crezi că ai pus prima oară piciorul pe o altă planetă. Mi se părea că este prima mea ieşire şi că tot ce văd am mai văzut numai la TV. Nu aveam motiv să cred că cineva sau ceva ar putea să ma perturbe în maniera în care să părăsesc Crovurile grăbit şi hotărât să nu mai revin şi acest lucru s-a întâmplat din mai multe motive, din care aş vrea să punctez numai 1 : acela că natura rămâne în continuare singura creaţie divină care nu conteneşte să mă surprindă (fie că privesc o piatră, fie că privesc un munte). Mi-aş fi dorit mult să fi stat în Crovuri până la ultima picătură de rază de soare şi să asist la apusul care de altfel, de jos l-am văzut foarte cochet, dar poate că toate sunt făcute pentru timpul lor... Punctul terminus l-a reprezentat ascensiunea pe un vârf şi fotografierea altui spectacol care se vedea la orizont, precum şi coborârea pe muchia acelui vârf frumos. Soarele apunea încet încet lăsând în urmă un cer placid. Ochii noştri se lipeau de imaginea cerului şi rămâneam un timp deconectaţi cu privirile spre acele zări pe care niciodată nu le vom putea atinge... şi pentru o clipă ne-am simţit contopiţi cu adevărat de natură, de Crovuri ... de viaţă. Coborâm mulţumiţi că atât cât am văzut ne va bântui pentru multă vreme. Sper pentru tot restul vieţii. Ajungem să apelăm şi la frontale pentru a parcurge ultimele 10 minute rămase din pădurea ce avea să ne scoată la maşină şi acest detaliu aparent nesemnificat, condimentează plăcut tura noastră din acea zi. Duminică. Din nou soare, din nou frumos, din nou tură frumoasă. Suntem aleşi rapid de o ţintă cât se poate de bine conturată în peisajul Munţilor Cernei şi nu avem drept alternativă decât să pornim către Arjana. Dat fiind faptul că traseul de la Hercules Maraton (vezi aici detalii) îl cunoaştem relativ bine, ne permitem să îl utilizăm pentru a ajunge mai repede şi mai aproape de Arjana, vârful cu rezonanţă angelică şi aspect demonic... Prin pădure în timp ce urcam, simţeam din plin discomfortul creat de combinaţia : temperatură ridicată şi echipament, ajungând să cred că nu am o zi fastă, până în momentul în care am renunţat la anumite piese din componenţa garderobei. Aproape imediat am simţit că pe faţă mi se poate citi zâmbetul care îmi dezvăluie trăirea interioară. Eu şi Ea rămaşi ultimii, savuram fiecare pas, fiecare secundă ... fiecare gură de apa care ne împrospăta reflexele şi continuam în acelaşi ritm de oameni lipsiţi de inspiraţie să mergem înainte. O stare de halucinaţie părea să ne domine, accentuată probabil de zăpada apoasă şi periodicitatea mişcării lipsită de vigoare. Aveam impresia că filmul ce îl trăiesc l-am mai văzut... La Dobraia facem o scurtă şi eficientă pauză ce ne reîncarcă bateriile precum un panou solar. Iniţial trebuia să mergem până aproape de Bogâlţin şi de acolo să urcăm pe creasta Arjanei, dar după cum ştim că în timpul ploii, stropii îşi schimbă traiectoria purtaţi fiind de perdelele de vânt ce mătură cerul, aşa şi noi ne-am reorientat traseul în funcţie de timpul pe care îl aveam la dispoziţie. O echipă fiind, alegem un crac ce pare să ducă într-o şa din dreapta vârfului. De acolo aproximând ne mai aşteaptă 30 de minute de urcuş. Perfect! Analizez ruta şi observ că pe versantul împădurit trebuie să realizăm un S pentru a ajunge unde ne-am propus. Pornesc primul, convins fiind de calculele făcute pentru a evita zonele dificile ale versantului şi totul se dovedeşte conform planului. Cele 15-20 de minute care au trecut de când am pornit pe "noua" rută au fost destul de amăgitoare. Pe zăpada apoasă ce acoperea frunzele şi crengile era dificil de menţinut echilibrul molâu cu care înaintam. Totul a luat sfârşit atunci când am ieşit în şa, locul pe care îl credeam rezonabil. Când spun totul, mă refer la chinul îndurat pe acea porţiune presărată din când în când cu tufe de plante spinoase şi ... tura noastră... Vedeam Arjana. Aproape că puteam să o ating, să o prind, să o ţin numai pentru mine.... O vedeam ! este singura acţiune care o puteam face. Traseul ales de noi, din păcate nu s-a arătat tocmai potrivit, întrucât dacă doream să mai ajungem pe vârf, trebuia să coborâm în valea ce se întindea precum o mreajă intre noi şi Arjana şi să începem urcuşul efectiv pe vârf sau să urcăm pe o curbă de nivel aglomerată de aceleaşi plante spinoase care muşcau din noi la fiecare atingere. Oricare din alternative nu însemna altceva decât cel puţin o oră jumate de mers voiniceşte, lucru care ni se părea irealizabil dat fiind faptul că mai aveam lumină suficientă numai pentru a urca... De data asta am ales greşit. Poate că asta o face pe Arjana şi mai specială pentru mine, sau poate că nu a avut timp suficient să se gătească pentru vizita noastră. Sunt o grămadă de "poate" care pot să îi înşir în speranţa că povestea va avea un final îmbălsămat... Încerc să fac nişte cadre, dar nu reuşesc decât 2, unul cu Arjana şi unul cu Ea, cealaltă prezenţă care completează un gol din mine. Într-un fel eram puţin agitat şi mă simţeam vinovat, când Sorin îmi ridică mingea la fileu : - Na Florentzo, să vezi şi tu ce înseamnă o înfrângere ;)) - Nu Bătrâne, ăsta-i doar un motiv să împing lucrurile mai departe ! Drept variantă de întoarcere, alegem vâlcelul din dreapta rutei pe care am urcat, pe motiv că nu este încărcat de frunze, crengi şi spini, iar zapada din el ne permite să coborâm mai veseli. Coborâm fascinaţi de ... vremea primăvăratică şi glumim pe seama "înfrângerii" încasate, precum şi a celui care va primi rolul de oaie neagră. Din nou Dobraia şi din nou pauză în palmele unui vânt ce spulbera presupunerile noastre că vine primăvara. La întoarcere scenariul este mai străpungător vis a vis de haosul prin care umblam. Simularea omogenizării anotimpurilor creează incertitudini ce ne împiedică să ne hotărâm de fapt în ce anotimp suntem... Umili şi plini de noroi ajungem la Dumbravă, unde ne schimbăm şi curăţăm superficial. Pornim hotărâţi către Herculane pentru a sacrifica o pizza şi în drum către restaurant aveam impresia că nici planul ăsta nu o să ţină :)) Punctăm o reuşită pe ziua de dumincă ... mâncăm cele visate, la restaurant, dar mai important decât ceea ce trece prin stomac este faptul că suntem împreună şi că putem să povestim sau să mai ieşim la alte ture, cel puţin la fel de frumoase şi amuzante :)

D'ale iernii gânduri mute

Lăsând deoparte vremea confuză ce a învăluit meleagurile mai mult sau mai puţin umblate, încerc să mai captez din magia unei ierni lipsite de autoritate.
Nici frigul nu a fost prezent în această perioadă... parcă iarna cu ale ei şi-a luat concediu si a lăsat în urmă o nişă, un anotimp neutru care să aibe grijă de mine şi de zilele care au curs...

Un fel de confuzie a pus stăpânire pe natură şi aveam impresia că particip la visul cuiva, în care lucrurile se întămplă fără a interesa sau deranja pe cineva, indiferent de maniera în care acestea se vor sfârşi.

A fost într-adevar o perioadă ale cărei umbre s-au îndulcit lăsând loc de relaxare, mai bine spus de lenevie. De la ultima ieşire şi până în prezent, până şi secundele aveau o cadenţă lipsită de muzicalitate...

Se făcea că într-o liniştită zi de duminică, mişcat de culoarea unui apus alegoric ce curgea tăcută pe peretele camerei, mi-am întors privirea către geamul îndreptat spre vest, locul unde negreşit în fiecare seară, cel care păzeşte ziua cerul, apune.
Mult prea frumos încât să îl păstrez numai în amintirea mea, am decis să imortalizez acest spectacol cromatic mut, plin de vitalitate şi dinamism. Astfel am pornit cu bicicleta spre Sânnicolau Mare, mai exact spre podul de la ieşirea din Timişoara.
Mă grăbeam conştient fiind că un astfel de spectacol indiferent de durata lui, are puţine momente în care merită să aplauzi cu degetul pe declanşatorul aparatului foto.

Desigur un apus de soare nu reprezintă pentru mulţi ceva care să merite atâta vâlvă şi într-devăr aşa este. Pentru mine însă, un apus precum cel de care vorbesc merită toată condescendenţa, pentru că înainte de toate, este un fenomen natural, care se întâmplă cu sau fără voia noastră. Un balet ce îmi place să îl urmăresc, concentrându-mă să clipesc cât mai rar...

Secunda următoare

Zilele treceau şi era din ce în ce mai cald. Simţea arşiţa prin fiecare fir de păr şi uneori se întreba confuz dacă acest discomfort este datorat temperaturilor ridicate sau este o stare de paranoia cauzată de faptul că nu a reuşit să parcurgă suficientă materie pentru a se simţi stăpân pe sine.
Ţinea caietul în mâna dreaptă dar nu privea în el. Îl ţinea pentru orice eventualitate. Mâna stânga era ocupată cu masarea frunţii încruntate de panică şi printre scrisul inclinat spre dreapta, din când în când apăreau fraze subliniate cu diferite culori...
Învăţa, plimbânduse pe covorul oval ce-i acoperea parchetul crăpat şi încerca să memoreze cât mai multe rânduri într-o tură de cameră. Anost dar eficient.
Într-un fel era mândru de el şi îşi spunea că deşi nu i-a plăcut şcoala (şi era gata să recunoască acest lucru în faţa tuturor) a reuşit să îşi încheie situaţia fără a avea probleme, lăsând astfel totul în urmă. Gândul că "a triumfat" îi demonstra în primul rând lui că se poate. Acest gând îi făcea ochii să lucească de fericire şi pe buze i se contura un zâmbet anemic ce pălea în momentul în care îşi aducea aminte cât timp mai are pâna la bacalaureat.
Învăţa citind cu voce tare, altfel i se părea imposibil... Numai cromatica facută cu ajutorul cariocilor pe care le-a luat de la sora lui, fără ca aceasta să ştie, îl ajuta să omogenizeze frazele repetate cu maximă lipsă de atenţie.
Avea o metodă cât se poate de barbară de a se mobiliza, dat fiind faptul că nu suporta să petreacă mult timp învăţând şi dacă greşea sau nu îşi mai aducea aminte, o lua de la capăt. Acest detaliu îi şoptea că un rezumat de 3-4 pagini învaţat cu mare scârbă, merita toată atenţia pentru a nu ajunge în situaţia invocată.
Din când în când se oprea şi gândul îi zbura la perioada junioratului şi la deplasările prin ţară cu echipa de fotbal. Probabil că la ora respectivă, antrenamentul era pe sfârşite, dar nu îi pasă... cu toate că în sufletul lui, încet totul se prăbuşea.


Secunda următoare...

Am apreciat mult prea mult tot ce am făcut încât să regret, cu toate că ştiu că n-am făcut nimic...

...azi îmi place să călătoresc, să trăiesc şi să trăiesc sănătos, să îmi investesc timpul liber în activităţi care mă deconectează de traiul obişnuit de oraş monden, boem şi plin de "prinţipuri".
Nu o fac cu scopul de a demonstra cuiva vre-o grozăvie, ci pentru a-mi limpezi mintea, pentru a-mi hrăni sufletul. Îmi dă senzaţia că timpul chiar poate fi oprit pentru câteva momente şi sunt momentele în care realizez că tot ce văd, simt, ating, gust moare....într-un fel sau altul moare prin trăirea momentului, inclusiv eu.

Nu este un scenariu dramatic. E ceea ce văd eu că se întâmplă şi mi-am sădit cu sete şi foarte adânc într-o parcelă fertilă a sufletului, să apreciez tot ce să întâmplă în jurul meu. Să fiu obiectiv, mulţumit şi recunoscător... în primul rând Lui Dumnezeu că sunt aşa cum sunt şi că pot să văd lucrurile aşa cum le văd, că sunt sănătos şi că ştiu să mă bucur de fiecare adiere de vânt sau de fiecare strop de ploaie.
Că am oameni valoroşi în jurul meu şi că sunt capabil să îi accept aşa cum sunt ei şi că le pot asculta opinia.

Mi-a plăcut muntele din prima clipă în care am păşit pe el, cu toate că momentul iniţiatic a fost cât se poate de tranşant şi am pătimit aproape de disperare când împreună cu 2 tovarăşi de pedalat, m-am parcurs ruta Caransebeş - Muntele Mic.
Nici o clipă nu am crezut că ceea ce cândva am considerat cea mai cumplită distracţie la care m-am înhămat, avea să se transforme, să mă schimbe şi să îmi doresc să mă reîntorc în natură, să pedalez, să alerg, să trăiesc...
Pe vremea aia nu aveam Carl Zeiss la aparatul foto, sau frâne pe disc şi nici vibram în picioare sau smartphone. Râdeam unii de alţii şi făceam glume fără să ne îngrijorăm că supără sau nu sau beam apa de izvor lipsiţi de grija contaminării cu "SIDA" sau alte tâmpenii care azi ne încarcă viaţa, fără rost şi gratuit.

Ne bucuram de viaţă şi de faptul că ne avem unii pe alţii, că suntem noi şi nimic nu conta...
În ziua de azi, am privilegiul de a mă bucura de oameni la fel de valoroşi, plini de vitalitate cu care împart ture sau momente deosebite, însă a dispărut inocenţa şi lipsa grijilor, iar prietenia sinceră primează numai în beciurile întunecate din sufletele câtorva.


Îmi place să cred că viaţa este o vacanţă, în care trebuie să caut şi să aleg ceea ce vreau să ţin aproape şi de care să mă bucur. Motiv care ma face să zâmbesc atunci când mă gândesc la el dar care îmi oferă plăcerea de a respira relaxat.
Oamenii din jurul meu au fost selectaţi destul de drastic şi mă fălesc cu acest lucru, mai ales când ştiu că ei, la fel ca şi mine, preţuiesc şi savurează fiecare înghiţitură de apă.

Trăim... dar oare viteza cu care trăim este viteza cu care ne îndreptăm către moarte?

Cunosc persoane care trăiesc într-un fel de imponderabilitate şi care savurează fiecare milisecundă în momentul în care îşi intră în rol sau îi surprind "la treabă" , care îmi lasă impresia că aşa trebuie să trăiesc şi eu...
La cealaltă extremă trag cei care îşi trăiesc viaţa precum o competiţie şi sunt aşa aprinşi încât mă întreb: dacă viaţa lor este o competiţie înseamnă că şi a mea este? Oare m-am înscris la ea, dacă da, când începe.... sau a început deja ?

Risc şi mă detaşez de orice gând, mă înalţ şi încep să dau din aripi.... E un sentiment al naibi de plăcut, atât de plăcut încât îmi permit să compar acest dans reverenţios cu sentimentul ce mă învăluie atunci când Mike Oldfield intrepretează Ascension ... şi e un fel de ascensiune lipsită de grabă.

Îi strâng în grabă mâna băiatului ce odinioară se învârtea ameţit şi deziluzionat cu caietul în mână şi îi urez cordial : bine ai venit !

Alba pădure Verde

Am petrecut mult timp prin Pădurea Verde.
Au trecut ceva ani de la prima mea vizită şi atunci, dacă m-ai fi spus că Pădurea Verde va deveni un mic loc de joacă, în mod cert ţi-aş fi răspuns că îmi place gluma ta...

...A devenit un loc în care majoritatea jocurilor ce mi le trăiam se numeau antrenamente, fie de alergare, fie de pedalat şi copacii care odinioară se îndreptau către mine cu diferite viteze, unii chiar refuzând să se ferească lovindu-se violent de umerii mei şi numai atunci când pedalam, de data aceasta stăteau încremeniţi...

Învăluiţi într-o linişte familiară, se ridicau dintr-un covor alb, sfărâmicios şi rece şi rămâneau în acea poziţie vreo... hmmmm... îmi este greu să aproximez dar în orice caz, suficient încât să cred că aşa vor sta cât timp sunt ancoraţi adânc.

Aşadar profit de timpul liber şi conving nişte oamenii extraordinari că merită să mi se alăture unui joc. E un joc nou, în care participanţii nu au voie să gâfâie sau să facă vre-un zgomot, singurul zgomot permis fiind cel al aparatului foto...
Deci este vorba de o plimbare până la îngheţatul lac al Dumbrăviţei.

Ce a ieşit aflaţi non-verbal de la poze...