D'ale iernii gânduri mute

Lăsând deoparte vremea confuză ce a învăluit meleagurile mai mult sau mai puţin umblate, încerc să mai captez din magia unei ierni lipsite de autoritate.
Nici frigul nu a fost prezent în această perioadă... parcă iarna cu ale ei şi-a luat concediu si a lăsat în urmă o nişă, un anotimp neutru care să aibe grijă de mine şi de zilele care au curs...

Un fel de confuzie a pus stăpânire pe natură şi aveam impresia că particip la visul cuiva, în care lucrurile se întămplă fără a interesa sau deranja pe cineva, indiferent de maniera în care acestea se vor sfârşi.

A fost într-adevar o perioadă ale cărei umbre s-au îndulcit lăsând loc de relaxare, mai bine spus de lenevie. De la ultima ieşire şi până în prezent, până şi secundele aveau o cadenţă lipsită de muzicalitate...

Se făcea că într-o liniştită zi de duminică, mişcat de culoarea unui apus alegoric ce curgea tăcută pe peretele camerei, mi-am întors privirea către geamul îndreptat spre vest, locul unde negreşit în fiecare seară, cel care păzeşte ziua cerul, apune.
Mult prea frumos încât să îl păstrez numai în amintirea mea, am decis să imortalizez acest spectacol cromatic mut, plin de vitalitate şi dinamism. Astfel am pornit cu bicicleta spre Sânnicolau Mare, mai exact spre podul de la ieşirea din Timişoara.
Mă grăbeam conştient fiind că un astfel de spectacol indiferent de durata lui, are puţine momente în care merită să aplauzi cu degetul pe declanşatorul aparatului foto.

Desigur un apus de soare nu reprezintă pentru mulţi ceva care să merite atâta vâlvă şi într-devăr aşa este. Pentru mine însă, un apus precum cel de care vorbesc merită toată condescendenţa, pentru că înainte de toate, este un fenomen natural, care se întâmplă cu sau fără voia noastră. Un balet ce îmi place să îl urmăresc, concentrându-mă să clipesc cât mai rar...