Căldura frigului de iarnă...

This day, this sky, this sun... this show !





Same day, same sky, same sun... other show !

Retezat - Genţiana/Tăul Pietrele

Se conturează în mintea mea imaginea unui tablou care se naşte şi moare la fiecare tură, dar care oferă ceva diferit de fiecare dată când îl vizităm. Este mare, tăcut şi gata să înghită tot. E Retezat din poveştile celor care îşi găsesc zilele pe potecile viscolite ale culmilor solitare.

1 week end, 1 munte, 2 maşini.
Plecăm sâmbătă şi nu aş putea spune "dimineaţă" pentru că ora 9:45 o considerăm cea mai bună după o vineri obositoare şi încărcată.
Gianina şi Alin pornesc împreună cu Bogdan, iar noi încercam să nu lăsăm garda jos şi astfel pedalăm să îi prindem. Reuşim să o facem în Caransebeş la punctul de maxim interes - langoşeria. Întrevederea noastră durează sificient cât să obţin un recensământ al turelor iniţiatice de anul trecut cu respectivii.
După scurta pauză de cumpărături de la Plus-ul Cărăşan, ne continuăm rulajul către judeţul care deţine cea mai valoroasă comoară a ţării. Comoară ce ne este îngăduită a o vizita.
Dacă astă vară priveam uluiţi la drumurile spălate de ape ale Nucşoarei, acuma puteam să privim liniştiţi lucrurile, datorită asfaltului, deci condiţiilor impecabile pe care înaintăm.
Vremea este închisă, iar prognozele nu se arătau tocmai favorabile sâmbătă. Cerul mut şi orb dezlănţuia o atmosferă cinică. O perdea de care trebuie să trecem fără să privim cu duşmănie primirea ce ne este oferită.

Lăsăm maşina la 2 kilometri de Cârnic, ne echipăm şi pornim tăcuţi prin mixtura ce cade din norii zdreliţi şi care udă paşii noştri. Nu pot să spun că îmi place. Încerc să îmi menţin nemulţumirea ascunsă în abis, ştiu că nu are rost să eliberez nici un gând lipsit de culoare.
Ajungem repede la Cârnic dar pierd noţiunea timpului şi refuz să îmi calibrez simţurile după clepsidra care contorizează fiecare secundă.

Dezastrul cu care eram privilegiaţi cand am plecat, s-a metamorfozat în ninsoare, luând tardiv piatra ce apăsa pe moralul meu. Eram ud...
Din toate aceste aspecte deloc irezistibile, ceva încă reuşea să îmi gâdile sufletul. Era lumina blândă care umplea pădurile taciturne care ne adăposteau privirile de carnavalul cerului.

Iarna a luat prin surprindere pădurea cu toate ale ei. Pietrele răzgâiate par sufocate de albul zăpezii, copacii se întind panicaţi în speranţa că vor ajunge toamna blândă ce s-a rătăcit, iar paianjenii şi-au lăsat debusolaţi pânzele ancorate de trunchiurile înţepenite ale copacilor.
Pădurea este inundată de apa care aleargă speriată de sus... Păi sus mergem şi noi. Să fim neinspiraţi sau chiar ştim ce facem ?!

Genţiana, punctul terminus al zilei de sâmbătă.
Suntem întâmpinaţi de Bogdan Solga şi intrăm răsuflând uşuraţi în fortăreaţa atent păzită de Loli bacsi şi încălziţi de gândul că la noapte vom dormi bine.
Mâncăm foarte bine. Am luat jumate de rucsac de mancare şi nu exagerez când spun asta. Nu vreau sa mai dorm cu alt gând la mâncare în afară de acela ca ea să fie cât mai departe de mine.
Întins în pat, refuz vehement orice invitaţie de a ieşi afară la poze sau să particip la jocurile ce începeau în cabană.

Genţiana era un fel de loc de pelerinaj pentru mai mulţi montaniarzi din Bucureşti, Cluj, Arad şi nu în cele din urmă Timişoara.
Şerban stă şi el deoparte de grup.
Tot pe Meteoblue am văzut şi prognoza pentru duminică şi îmi plăcea ideea că vom avea parte de vreme frumoasă în ciuda celei care îşi facea singură de cap pe afară...
Stabilesc cu Şerban ca mâine să dăm trezirea la 6.00 şi planul să îl clădim în funcţie de vedem pe cer. Ceilalţi nu se opun, nu au cum, nu au voie.
Începe să ningă foarte puternic şi rezultatul acestei "munci" îl observăm dimineaţă când aproximăm un strat de 30-40 centimetri de zăpadă depusă peste noapte.

Soseşte şi mult aşteptata oră de somn care înghite toată zarva din cabană.
Dorm ! Nu are rost să spun mai multe legat de acest subiect :)
Decalajul dintre ora afişată de telefonul meu şi cel al lui Şerban, face ca primul sunet să vină de la el, apoi la scurt timp să iî aud şi pe ai mei, pe Coldplay. Şerban este la geam şi spune:
-Sunt stele.
-Plecăm, completez eu şi încet trezesc echipa.

În sala de mese servim micul dejun, într-un frig ce ma face să întreb: oare când pornim?
Răspunsul vine după aproximativ 1 oră, când echipaţi în faţa cabanei, ne invitam la spart urme în zapada ce ne înghiţea până la genunchi.
Simt că trebuie să iau hăţurile în mâini şi pornesc primul, urmat de ceilalţi.
Se crăpa de zi şi lumina bolnavicioasă ne clătea ochii nesătui de somn.

Urcăm precauţi parcă să nu deranjăm pe cineva şi lăsăm în spate valea scăldată într-un amestec de întuneric şi nori. Mă încălzesc şi îi îndemn zadarnic pe ceilalţi să vină în locul meu pentru că este mai cald dacă mergi primul...
Zăpada suspina la fiecare pas şi cerul se scutura de norii schimonosiţi, dar fără să îi alunge. Totuşi observ cum încet plafonul se subţiază odată cu ascensiunea noastră şi mi se descoperă câte o pată de albastru înghiţită apoi de nori.

Pierdem marcajul şi ajung să mă întreb dacă mai are rost să continui prin zăpada până la piept. Avantajul celui care merge primul e că poate gusta din emoţiile găurilor de jnepeni. Singurul plus din acel moment în reprezintă 1 cadru bine prins cu razele soarelui care tăia nori, eliberându-se către privirile noastre. După 10-15 minute de bălăurit, reuşim să găsim marcajul şi pornim către tăul Pietrele.
Soarele câştigase bătălia cu norii de metal şi ne încălzea siluetele ce se strecurau pe cocoaşa muntelui înzăpezit, care primise o altă înfăţişare.
Aproape că puteam îmbrăţişa tot masivul ce se întindea lasciv în jurul nostru şi totuşi reuşeam acest lucru cu privirea.

Tăul Pietrele este locul unde am considerat noi că ne-am îndeplinit misiunea, iar faptul ca nu am ezitat să ne trezim cu noapte în cap completează puzzel-ul pe care l-am găsit în prăfuita cutie a Pandorei. Facem o destul de lungă pauză la tău pentru a savura liniştea cazută din buzunarul Bucurei şi facem cale întoarsă către Genţiana încurajaţi de un cer lispit de nori, de o vreme perfectă pe un munte ispititor.

Renunţ la garderoba groasă. Era evident că vremea nu solicita astfel de îmbracăminte cu toate că temperaturile puteam să le simt în cazul în care staţionam mai mult de 2-3 minute.
Prin pădure, spre Genţiana observ cum razele soarelui pătrund îndrăzneţe şi în fiecare limbă de apă ni se arăta albastrul mincinos al cerului.
Evident că la coborâre facem mult mai puţin timp decât la urcare şi în scurt timp ne bucurăm de o gustare în sala generos de încăpătoare a cabanei.
Ceea ce urmează le încardez la mărunţişuri datorită faptului că împachetatul şi pregătitul pentru coborârea spre Cârnic nu ne oferă nimic înăltător care ar trebui pomenit.

Alin şi Gianina nu au trecut pe acolo, asta înseamnă că nu sunt în faţa noastră. Cu toate astea grăbim pasul pe coborâre pentru a ne încălzi şi mai facem câteva poze.
Ajunşi la Cârnic, zăpada a acoperit în totalitate maşina voinicilor şi răsuflăm relaxaţi la decizia de lăsa maşina cu 2 kilometri mai jos.
Noi 3 care am rămas pe drum, pornim în gălăgia paşilor către maşină.
Vremea frumoasă nu am reuşit să o păcălim şi să o luăm cu noi, iar lumina sură prin care mergeam nu ştirbea sfera de amintiri plămădită.

Ajunşi la maşină, apucăm să ne scuturăm de zapadă şi să ne schimbăm, moment în care codaşii pe care îi aşteptam, devin fruntaşi.
Pornim şi noi pe urmele lăsate în zapadă şi următoare regrupare o facem la o restaurant dubios unde mâncăm o ciorbă lispită de gust dar suficient de caldă pentru a ne încălzi.

Lăsăm în urmă restaurantul cu ceaiul lui de miere şi ciorbe de găină grasă, grăbiţi parcă să nu primim drept bonus încă o porţie şi ne îndreptăm către destinaţia denumită simplu "acasă".

First call of winter

Puţin Retezat şi nişte Parâng...
Împreună cu Şerban Sîmbotelecan





A început. Distracţie!

Natura, omul, viaţa...

Umblăm... admirăm... fotografiem...

Indiferent de locaţia prin care am perindat, sau de numărul de obiective tristice vizitate am ştiut să apreciez faptul că sunt acolo şi trăiesc clipa. Momentul care mă găseşte în natură este şi cel care îmi dă senzaţia că nu mai am griji, gânduri, probleme sau alte bătăi de cap. Că sunt alt om, că am o altă viaţă. Una liniştită, în care totul este perfect şi în care echilibrul care domină atmosfera nu poate fi alterat sub nici o formă.

Într-o zi am primit un mail semnat Minerva V. în care am putut să citesc despre Alin Totorean, mai exact despre greutatea ce crunt apasă pe umerii lui. Nu am stat pe gânduri şi am intrat pe "wild track-ul" lui, pentru a vedea despre ce este vorba. Am găsit, foarte frumos aranjată, pagina lui şi mi-a făcut plăcere să parcurg articol după articol, dar mai presus de articole, poveşti şi poze am descoperit o pasiune, o muncă ce a fost depusă cu chibzuinţă şi perseverenţă. Am descoperit ceea ce părea viaţa cuiva, exprimată în drumeţii şi expediţii în natură.


Faptul că viaţa este fragilă, am simţit-o în momentul în care soţii Gruia au plecat în lumea celor drepţi, iar faptul că viaţa este frumoasă am descoperit-o potecărind prin natură şi citind ture făcute de alţi pasionaţi.
Simţeam nevoia să fac o paralelă între povestea lui Alin şi povestea soţilor Gruia, mai bine spus să găsesc o legătură... dar nu reuşeam decât să îmi ridic următoarea întrebare:
- Este un lucru firesc să fii sănătos, este o banalitate... sau este un adevărat privilegiu în urma căruia numai cei norocoşi ajung să trăiască, după cum numim "normal" ?


Dacă viaţa ar fi "peştisorul de aur" ce i-aş cere... ?

Este o întrebare care mi-a trecut prin minte în week end.
Plimbându-mă prin natură, încercam să găsesc răspuns la o întrebare care la prima vedere nu are sens.
Dacă aş putea să aleg, sau să nominalizez lucrul care mi-ar face viaţa faină, care ar fi acela?
Probabil că aş alege ceva frumos, dar frumuseţea într-adevăr este percepută diferit de la individ la individ.
De la alergat, la pedalat sau fotografiat, am început să văd frumuseţea în lucrurile simple şi s-a născut o altă întrebare:


- De ce îmi plac aceste lucruri simple ?

Răspunsul a venit imediat ce am analizat stările prin care trec în astfel de momente...
Îmi plac, pentru că reuşesc să mă deconectez, să mă relaxez.... să trăiesc.


Astfel am ajuns să scriu blogul şi să încerc pe cât posibil să împărtăşesc din turele mele, din bucuria mea, pentru a puncta faptul că natura este încă un "lux" pe care ni-l permitem. Cel puţin aşa cred, aşa simt.
Ea, natura a fost mediul în care am reuşit să mă distrez, să mă relaxez, dar şi să petrec timp gândindu-mă la mine, la cei din jurul meu... la viitorul sau viaţa mea.


Citeşte şi meditează la lucrul care te face pe tine fericit/ă...
Oare ştim să apreciem chiar tot ce trăim ?

Cândva se va termina totul şi vom trage ultimul cadru... atunci va trebui să povestim valorile pe care le-am strâns, va trebui să fim sinceri şi să fim capabili să ne asumăm consecinţele...

Oraviţa - Anina

Povestind istoria...

A trecut încă un week end şi încă o poveste s-a punctat în jurnal. Este vorba despre o altfel de poveste... una cu un viitor incert, dar cu un trecut şi un prezent grandios.
O poveste îndrăgită de multe generaţii şi păstrată în cele mai frumoase gânduri ale celor care au ştiut să găsească "frumosul" în lucruri simple.
Iniţial planul sfârşitului de săptămână era să merg la Arad, pentru a o susţine pe Ioana Hăulică, fata cea mare a lui Radu şi a Marianei, care participa la o competiţie de înot.
Până vineri la ora 01:00 oscilam în privinţa destinaţiei, dar în cele din urmă fluierul trenului m-a convins că trebuie să ma scuz sincer faţă de prietenii mei şi să mă îndrept către Oraviţa pentru a participa la istorie. Istorie scrisă cu o cerneală care dă semne că ar vrea să se termine, să existe numai în amintiri, poze sau nişte arhive prăfuite.
De la Oraviţa la Anina cei 33 de kilometri de cale ferată par interminabili şi numai bornele hectometrice îmi amintesc de faptul că vom ajunge la capăt. Vremea incredibilă a reuşit să pasteleze perfect imaginea unei toamne adevarate şi scara vagonului de pe care priveam, mi se părea mai confortabilă decât credeam că este.
Cele 2 vagoane arată bine, sunt îngrijite. Băncile de lemn şi încălzirea pe sobă cu lemne îmi lasă o impresie ciudată că nu sunt în România...
Peisajul este asemenea unui vis....podurile zvelte fac adevărate salturi încremenite legând pasiv un versant de altul. Tunelurile finisate sau nefinisate, lungi sau scurte, spectaculoase sau nu, ascund trenul care precum un melc îşi continuă placid drumul său prin întunericul rece.
Pădurile din jur oferă un spectacol mut, multicolor. O adevarată speranţă că nimic din ce trăieşti nu trebuie să se termine.
Soarele lipsit de puteri trage să se odihnească, încălzind cu blândeţe dansul ilustru al unui uliu care pare a-şi fi abandonat ţelul şi ultima speranţă şi caută resemnat să mai simtă odată curentul de aer cald ce îi mangâie penajul şi îl poartă fără ţintă pe valea ce se întinde lângă noi.
Fluieratul trenului seamănă cu un salut adresat sincer şi scurt meleagurilor care ne primesc.
Se vede Anina...
Oraşul a primit crunta pedeapsă de a parea sărac, bolnăvicios, aproape părăsit, dar cert uitat de noi cei care inspirăm aer de occident. În dreapta, sus, pădurea arde şi fumul înveleşte oraşul, ascunzându-l părinteşte parcă să îi spele ruşinea.
Gara este mică, dar cochetă. Simplitatea o face mai frumoasă şi mai însemnată, iar copacii care se înalţă în jur cunosc mai bine viaţa amorţită a oraşului.
Privesc biletul... valorează 4,40 lei dar nu justifică efuziunea trăită în 33 de kilometri. Este un preţ mult prea mic pentru ceea ce am primit....este un preţ generos pentru oamenii care urcă în tren.
Simt frigul care se trezeşte şi muşcă nemilos. E timpul să ne retagem.
Dormim în Anina...
Noaptea trece repede căci la 5:20 ne trezim şi la scurt timp plecăm pe jos în direcţia Oraviţa pe calea ferată.
Planul ce ni-l propusesem sâmbătă, se concretizează. Reuşim, cum numai noi ştim, să ajungem la Ciudanoviţa, unde urcăm în acelaşi tren care mai are 17 kilometri până la Oraviţa...
În tren, soba încălzea aerul şi era aşa de bine...
...priveam pe geam şi o întrebare îmi venea în minte:
-Oare va mai dura...?
...dar nu am primit nici un răspuns.

Activităţi de toamnă

Toamna şi-a intrat pe deplin în rol şi asta se poate observa la fiecare pas făcut prin natură sau în fiecare fotografie surprinsă de aparatele foto. Este o toamnă blândă şi pot spune că m-am bucurat de fiecare tură făcută, deşi locaţiile unde am perindat au fost dintre cele mai obişnuite şi relativ aproape de casă.
În ultima săptămână a lui Octombrie, am asistat la prezentarea proiectului "Munţii Ţarcu", proiect susţinut de membrii asociaţiei ALTITUDINE prin care s-a pus în vedere aspecte foarte importante în ceea ce priveşte masivul Ţarcu şi drumul pe care "acesta" pare că a intrat.
Amfiteatrul pus la dispoziţie de Facultatea de Vest s-a devedit neîncăpător pentru cei prezenţi, ceea ce demonstrează faptul că lucrurile bune au tot timpul căutare.
Felicitări membrilor pentru profesionalismul şi perseverenţa cu care tratează subiectul.
Mai multe detalii găsiţi pe www.tarcu.ro
Pentru week end-ul ce tocmai a trecut, ieşirea era planificată de 3 săptămâni şi puţine lucruri ar fi putut să intervină astfel încât programul să îmi fie dat peste cap. Nimic înălţător nu s-a petrecut, dar faptul că am ajuns din nou în zona Munţilor Ţarcu, a marcat încă un episod pentru care noi prietenii am profitat de oportunitate şi de a ne bucura că suntem din nou împreună la munte.
Vineri destul de târziu, noi cei din Timişoara ne întâlnim cu familia Hăulică (din Hunedoara) în Caransebeş şi după ce servim o gustare la restaurantul Eden, unde poposim de fiecare dată când ajungem în zonă, pornim către poiana Jigoria.
Drumul dintre Caransebeş şi Zerveşti este comparabil cu cel de la Borlova la Valea Craiului şi anume enervant... asta când te gândeşti că o zonă cu un aşa potenţial este pur şi simplu lăsată uitării...
Ajungem pe la miezul nopţii în Jigoria şi singurul motiv de îngrijorare era acela că George ne aştepta...si este destul de neplacut sa stii ca esti asteptat.
Plecam la luminile frontalelor spre Cuntu dar eu raman in urma pentru a face niste poze la cerul generos de instelat, care de fiecare data cand il privesc, reuseste sa ma impresioneze.

Rucsacul ce il am in spate nu este greu, cat despre vreme...nu pot decat sa presupun ca era aproape de 0 grade judecand dupa faptul ca pamantul este semi-inghetat, dar toate acestea ma duceau cu gandul la frigul iernii, la viscol, la zapada...la muntele ce in curand isi va schimba aspectul. As vrea ca iarna sa vina cat mai repede, sa fie la fel de generoasa precum aceasta toamna, incat sa pot spune ca a fost IARNA, sa ma bucur de fiecare tura, de fiecare varf, creasta, poteca...
Prin Jigoria urcam incet, la pasul fetelor, care desi au propriul rucsac in spate si o varsta foarte frageda, se descurca ireprosabil si ne fac sa zambim atunci cand ne indreptam privirile asupra lor.
Prin padure, frunzele ce acopera drumul fac o galagie stranie sub greutatea noastra si par a-si povesti fiecare viata, grabindu-se pentru a se face intelese inainte sa inghete odata cu venirea iernii si pentru totdeauna...
Printre copaci, in stanga, se descopera fara sa vrea, o luna ciobita, rasfatata, dar viu colorata care imi lasa impresia ca suntem intr-o zi din august si capatul drumului ne va duce la o promenada.
Desi realitatea nu este asa, dupa 40 de minute suntem in Seroni, unde ma opresc pentru a fotografia din nou frumusetile neatinse ale cerului tomnatic.

Este putin racoare. Simt acest lucru si datorita faptului ca am reusit sa ma incalzesc pe drum, dar observ lipsa vantului care mi-as fi dorit sa adie si care stiu ca domina versantii, atunci cand asupresc hotarati masivul.
Pana la Cuntu, natura o surprind in aceeasi melancolie tacuta si linistita in care am privilegiul de a o surprinde tot timpul si acest aspect imi intareste convingerea ca sunt bine venit pe acele meleaguri.
Ajunsi la Cuntu, ne ocupam paturile si multumim umili lui George pentru faptul ca a incalzit camerele si ca ne-a asteptat. Nu pierdem minutele cu povesti. Suntem somnorosi dar si obositi dupa drumul parcurs de acasa si astfel cel mai rentabil gest il gasim in a ne pune la somn.
Sambata dupa ce mancam si ne trezim astfel incat sa putem sa ne legam sireturile, incepem sa crapam lemnele ce au fost aduse lui George. La scurt timp ajung: Alin Ciula cu nevasta lui si cu Marius Minea, care au acelasi tel ca si noi si anume sa il ajutam pe George la taiat lemne.
Vremea este superba si nu imi vine sa cred ca este sfarsitul lui octombrie, ca este toamna si ca suntem atat de privilegiati incat sa comparam ziua cu una de vara.
La spartul lemnelor mai participa si Alin, noul coleg al lui George dar si tatal acestuia. Ne impartim rolurile si treaba incepe sa mearga, dupa ce suntem instruiti referitor la modul in care trebuie sa aranjam lemnele in beciul cabanei.
Taiem, caram, stivuim...ne schimbam rolurile, dar repetam ritualul si incet incet gramada de lemne se imputineaza si odata cu ele si vlaga noastra. La ora 17 facem pauza de masa, dar era clar ca nu mai avem energie pentru a continua, desi lemnele ramase insumau o munca d circa 2 ore.
Timpul trece la povesti si seara Ciula & co. pleaca spre Lugoj. Prezenta lor ne-a fost de un real folos si ma bucur ca au reusit sa vina sa ne ajute.
Odata cu plecarea celor 3, ne paraseste si soarele dar ne ofera un apus spectaculos peste Semenicul din departare care incep sa cred ca este mic datorita faptului ca soarele greu, apune tot timpul peste el...

Seara ne-o petrecem in cabana la un ceai cald, urmand sa ne lasam incet purtati de somn.
Ne retragem destul de repede si retin ca era aproximativ ora 23 cand ne-am pus in sacii de dormit cu toate ca in sala de mese, Radu, Mihai si tatal lui Alin, se luptau din greu cu o oala de tuica fiarta si niste povesti captivante.
Dorm la fel de bine ca si acasa si ma odihnesc fain dupa o zi extenuanta.
Duminica, ora 9. Fac ochi si observ instant vremea frumasa care nu pare a ne fi parasit peste noapte. Perfect! deci este loc de o tura frumoasa.
Dupa ce servim micul dejun, mobilizam efectivele pentru o tura cu adevarat memorabila si pornim catre varfuri.
Nu este nici un nor pe cerul albastru si galbenul versantilor rezoneaza perfect in cromatica cerului.
Padurile mixte de sub noi, par niste tablouri semnate Vincent Van Gogh si momaile par insufletite desi tac neclintite pe creasta...
Ajunsi pe Sadovanu, reperam Semenicul datorila releelor si a celorlalte siluete ce se inalta de acolo de unde cerul se imbina cu pamantul.
Vizibilitatea ne ofera o panorama alegorica, iar vremea ne face sa continuam si sa parcurgem toata creasta. Fetele, se descurca foarte bine si dupa aproximativ 2 ore ajungem pe Tarcu, de unde vedem muntii Retezat, Godeanu si ceilalti vecini inalti si fumosi care contribuie la un lat aparent interminabil de frumuseti.
Dupa cateva minute de pauza pornim catre Caleanu si pe alocuri pasim pe o zapada neconvingatoare dar care a rezistat suficient incat sa ne dovedeasca faptul ca nu am fost prezenti la primul fulg de nea cazut.
Incepeam sa ma ingrijorez de faptul ca nu am apreciat corect timpul alocat turei noastre si ca seara ne va surprinde cu gandul la frontalele lasate la cabana si drept masura de precautie o iau pe Anca, fata de 6 ani a sotilor Haulica, in spinare pentru a grabi pasul. Cele 20 de kilograme ale Ancai mi-au permis sa cresc ritmul si sa ajungem in 40 de minute pe Caleanu.
Fac o scurta paranteza in care as vrea sa precizez faptul ca niciodata nu credeam ca voi vedea jeep-uri urcand la 2190m, mai exact pe Caleanu...

Intre masini se poate observa varful Caleanu...
Mi-ar fi placut sa fi mers pe varf si sa fi facut niste poze cu prietenii mei, dar am preferat sa plec cat mai repede lasand acest moment pentru alta vizita.
Coboram de pe varful Caleanu si planul este sa nu mai urcam pe varful Brusturul, ci sa ne continuam coborarea in caldarea Olteanei si apoi sa urcam pe drumul de tractor care ne scoate la "Stana de la pietre". Planul suna rezonabil si prinde. Nu am mai fost in caldare si mai ales la stanele frumoase ce le observ din creasta si asta era inca un motiv pentru care tura devenea deosebita.
Apropiindu-ne de stana, savuram un peisaj dominant prin muzicalitatea apelor ce iriga platoul de o simplitate debordanta si incep sa ma intreb de ce nu am mai fost pe acolo daca tot remarc faptul ca este precum un vis ?!

Este visul meu...un vis simplu care as vrea sa continue pentru totdeauna.
Facem un scurt popas la stana si ma relaxez cand constientizez ca stam bine cu timpul si vom ajunge pe lumina la cabana. Grijile ce mi le-am facut au fost in speta datorita faptului ca in tura au venit fetele lui Radu si a Marianei si nu doream sa vada cum seara se lasa iar noi suntem departe de cabana.
Pornim catre raul ce ne desparte de celalalt versant care detine drumul de tractor pe care trebuie noi sa pasim pentru a ajunge la destinatie si ne delectam cu o partida de ''tras pe fund'' pe iarba uscata si moale ale mutelui, ce se dovedeste a fii cireasa de pe tort.
Destul de lunga tura noastra dar presarata cu momente care condimenteaza fiecare gand ulterior si fetele propun sa ne intoarcem la o runde de '''tras pe fund''.
Incepem sa urcam si ma ofer voluntar in a o lua pe Anca din nou in spate. De data asta putinele kilograme le percep altfel si asta se poate remarca si prin ritmul in care merg, dar nu vreau sa o las pe Ancuta jos. La cei 6 anisori, distanta pe care am facut-o, sunt convins ca altfel este resimtita asadar continuam in maniera asta...numai ca Ancai i se pare ca ceva nu este precum adineaori la mine in spate si o coace...
-Ce ba...esti gata?
Raman perplex, dar ma opresc pentru a rade copios in compania celorlalti.
Deci oboseala mea se vedea destul de clar daca am si primit o astfel de intrebare la care nu am reusit sa imi adun fortele pentru a contracara cu un raspuns pe masura si astfel ma resemnez si continui sa imi duc povara in spate.
La scurt timp ajungem la stana de la pietre si incepem sa coboram catre Cuntu.
Soarele incepe si el sa coboare de pe cerul pe care a stat o zi intreaga si superba si scoate la iveala frumusetea nebanuita a muntelui uscat.

Cuntu... si o binemeritata masa, pentru a ne recapata fortele.
Initial am vrut sa mai ramanem mai 1 ora sau 2, pentru a ne odihni, dar asta ar fi insemnat ca riscam sa ne ramolim complet si ne-ar fi fost mult mai greu sa ajungem in Jigoria la masini.
Ne stragem asadar boarfele, ne luam ramas bun de la George si pornim.
Lumina a disparut si numai frontalele ne ajuta sa vedem unde sa punem urmatorul pas. Cu rucsacii in spate, dar mult mai usori de aceasta data, ne insiram pe drum sub stelele ce se arata ca niste pistrui pe o fata bronzata si intrati in padure incep discutiile despre toate si nimic...
Drumul pana la Jigoria mi s-a parut mai scurt decat vineri si asa este, avand in vedere ca aveam rucsacii mai usori si ca veneam incalziti de la tura.
Imbarcati in masini, pornim catre meleagurile noastre lasand in urma acelasi gand si acelasi munte care se contopesc sub licaririle stelelor.
Un week end simplu alaturi de oameni simpli dar deosebiti.
Resemnat ca a fost ultimul week end end cu vreme impecabila, astept ceea ce chem de cand a plecat....Iarna.

3 restanţe promovate...

1. Herculane.

Pentru a ajunge la Herculane, trenul rămâne cea mai "bună" modalitate de a te deplasa.
Când spun asta, mă refer strict la faptul că oricât de jalnic este acest mijloc de transport, încă oferă niste cioburi de avantaje.
Vremea pe week end se anunta perfectă pentru a face poze, deci nu îmi rămâne altceva de făcut decât să încadrez şi să declanşez ori de câte ori am impresia că ceea ce văd este cu adevărat măreţ!
Zona este deosebit de frumoasă, cel puţin aşa o văd eu şi singurul indiciu care îmi pătează luciditatea, trezindu-mă din starea de reverie, este voia bună de la terase. Atmosfera opulentă mă face să cred că Herculane este într-o uşoară revenire în scena marilor atracţii turistice. În realitate nu obiectivele turistice oferite de zonă reprezintă principalul motiv pentru care întâlnesc multă lume în zonă...
Relaxarea îşi pune amprenta pe mine şi astfel sâmbătă reuşesc să potecăresc pe traseul: Crucea Albă - Izvorul Jelărău, 3-4 ore de plimbare (în adevăratul sens al cuvântului), iar duminică ajung la Grota Haiducilor şi Grota cu aburi.
Vara s-a terminat şi nostalgia unei toamne blânde ce a venit, m-a făcut să îmi doresc nişte ture cu adevărat lejere. Nişte ture în care pot reflecta la "reuşitele" punctate în vara lui 2010.
Mici indicii îmi şoptesc sosirea toamnei. Pădurile şi-au pierdut luciul verdelui ce îl îmbrăcau pe timpul verii, iar alunele sălbatice căzute, semănau cu un covor pe care ştiam că trebuie să păşesc, deşi îmi este greu.



2. Cuntu-Ţarcu.

Cristi Brecica are bunăvoinţa de a ne lăsa în poiana Jogoria, după ce a venit pentru noi la gară.
Era ora 23 când i-am strâns mâna lui Cristi şi până la Cuntu ştiam că facem 45-50 de minute la lumina frontalei.
George ştia de sosirea noastră, în urma discuţiilor telefonice şi s-a hotărât să ne aştepte. Era destul de rece dar senin şi stelele prezente au dispărut în momentul în care am aprins frontalele.
Sâmbătă am urcat pe Ţarcu.
Vremea era urâtă şi frigul adus de vânticelul care mătura muntele ne-a făcut să apelăm la echipament mai serios.
După 1800m altitudine, muntele începe să îngheţe şi prin ceaţa ce s-a lăsat, totul părea un vis...
Pe vârful Sadovanu aveam vizibilitate atât cât să distingem silueta următorului marcaj, dar cei 10-15m mi se păreau suficienţi pentru a ajunge sus.
La ultima momâie observăm 2 cruci. Sunt crucile care ne vor aduce tot timpul aminte de cele 2 vieţi care s-au pierdut pe munte în urmă cu 9 luni.
Arată ciudat şi am impresia că văd 2 persoane care stau cu braţele deschise, gata să îmbrăţişeze fiecare trecător care citeste ce scrie pe ele...
Pe vârful Ţarcu nu perdem mult timp. Nu avem de ce. Nu vedem nimic în jurul nostru.
În drumul nostru către Cuntu, intrăm la staţia meteo Ţarcu, pentru a ne încălzi puţin. Cele -5 grade le-am simţit din plin...probabil din cauza vânticelului.
Nu suntem primiţi bine, dar nu mă interesează. Îmi doream să rămânem atât cât să ne încălzim. Încercarea de a schimba câteva cuvinte cu Dan, îmi lasă un gust neplăcut.
Îmi întăreşte convingerea că sunt şi oameni...care nu vor să vadă oameni.
Ajungem la Cuntu şi la scurt timp întâlnim 3 turişti care urcă pe Ţarcu.
Sâmbătă mai spargem nişte lemne, să avem pentru foc şi stăm la poveşti.
Duminică pornim spre "Pietrele Dracilor" conduşi de George.
Vremea este la fel de capricioasă. De fapt vremea este tipică pentru o toamnă cât se poate de normală pe munte.
Culorile pădurilor sunt originale, sunt culorile pe care vreau să mi le pastelez în minte, ori de câte ori spun: toamnă.



3. Ineu.

Oscilam în a mă întreba cât de mult mă voi relaxa, sau la ce nivel îmi va ajunge plictiseala ?
Când spuneam Ineu tot ce îmi venea în minte era faptul că este un orăşel din judeţul Arad şi că acolo locuieşte Claudiu Moga ... Această perspectivă avea să se schimbe şi să puncteze o destinaţie cu o rezonanţă aparte.
Sâmbătă ne relaxăm pedalând la colnele viilor, pe care localnicii le deţin şi întreţin.
Spre ruşinea mea, era pentru prima dată când aud şi văd aşa ceva.
Tură scurtă, zi lungă şi frumoasă într-o zonă simplă dar deosebită.
Duminică, vechea cetate este colindată de umbrele noastre. Intrăm pe un geam situat la 2m de sol. Floare la ureche.
Înăuntru...ca în filmele de groază.
Sunt fascinat de astfel de locaţii, cu toate că merg pe coridoarele aparent interminabile, cu inima...de negăsit. Încep să cred că mă simt în siguranţă cu trepiedul şi aparatul foto şi astfel mă integrez relativ repede într-un mediu destul de macabru.
Nu avem prea mult timp de pierdut. Fotografiez tot ce se poate şi intrăm din cameră în cameră.
Clădirea este foarte veche. Arhitectura ce am observat-o din exterior şi camerele înalte, atât de înalte încât în unele locuri camera se termină la ţigla de pe acoperiş, mă faceau să îmi doresc să folosesc fiecare secundă pentru a explora.
Evit beciul. Mi frică să intru "sub pământ", dar şi să defilez prin podul zdrenţuit.
Estimativ, reuşim să vedem 30-35% din clădire şi mi se pare suficient...pentru prima vizită. Presimt că o să mai calc pe acolo, deci trebuie să las surprize şi pentru restul vizitelor.
Plecăm spre parcul dendrologic şi odată ajunşi ne bucurăm de o altfel de linişte. Una aşa cum o ştim şi o găsim în orice parc. Un parc mic dintr-un oraş mic, dar frumos.

Planeta Retezat...

POZE
Aveam presimţirea că trebuie să lenevesc ... dar nu stând acasă şi numărând secundele care trec, ci într-o manieră mult mai plăcută. Să lenevesc la munte.
Da, asta îmi doream.
După tura din Făgăraş, o relaxare era bine venită. Era singurul cadou care îl pot savura astfel încât după o săptămână dezordonată, lucrurile să revină la normalul în care îşi duc oborul zi de zi.
Călin Crainic era plecat în delegaţie şi îşi încheia plimbarea la Craiova, iar întâlnirea noastră o stabilim la Hunedoara, loc unde urma să dormim.
Vineri...
Plouă...şi vremea de afară îndeamnă numai unul ca mine să se pornească la drum.
Trenul pleacă la 13:47 în direcţia Deva şi persoanele aflate în compartiment cu mine nu fac suficientă gălăgie încât să îl acopere pe Mike Oldfield care intrat la mine în urechi, îmi oferea o prestaţie impecabilă :)
Pastelată de cerul lipsit de culoare, atmosfera mă răpea într-o altfel de lume. Visam cu ochii deschişi privind geamul pe care se rostogoleau grăbiţi stropii de ploaie care încercau să îşi găsească loc în tren şi îmi aduc aminte de fulgii de nea care cad fără să protesteze, acolo unde îi poartă vântul.
17:37 este ora la care trenul ajunge în Deva.
Rezonabil drumul cu trenul, mai ales dacă ai şi muzică bună. Aş putea călători în această manieră, nestingherit, o eternitate...
Îl sun pe Radu Hăulică, un bun prieten din Hunedoara, care are serviciul la Deva şi îl anunţ ca am ajuns.
-Vrei să vin să te iau?
-Mulţumesc, nu. Scurta oră ce o am la dispoziţie până ieşi tu, vreau să o consum urcând la cetate.
Nu am mai fost la cetatea de la Deva şi ştiu ca nu este cel mai mare spectacol pe care l-aş fi pierdut în cazul în care nu aş fi urcat, dar preferam să îmi prelungesc starea de reverie în care mă afundasem în tren.
Ajuns la baza dealului, privesc în sus şi văd oamenii cum urcă la cetate cu ajutorul "utilajului"... Nu am nevoie, mă descurc şi cu metoda veche deci pornesc la pas spre cetate.
Auzisem că se vede fain oraşul de la cetate şi acesta a fost un alt motiv pentru care am decis să îmi petrec timpul, până iasă Radu, urcând.
Trec pe sub 2 porţi şi rămân impresionat de 2 aspecte :
- frumuseţea cu care sunt realizate cele 2 porţi;
- faptul că urcarea la cetate a durat numai 12 minute.
De sus într-adevar oraşul se vede foarte frumos şi sunt convins că singurul spectacol pe care l-am pierdut, este cel pe care îl oferă noaptea.

Cetatea pare amorţită în timp şi schela care o împrejmuieşte pare să fie singura prietenă a acesteia.
Începe să se răcească şi cobor de la cetate, pentru a ajunge din nou "cu picioarele pe pământ". La coborâre, atenţia îmi este captată de tot felul de apariţii care "se cer" pozate şi astfel fac mai mult timp pe coborâre decât am făcut la urcare, dar nefiind nici o grabă, nici măcar dacă Radu m-ar fi aşteptat, îmi permit să acord puţină atenţie acestor frumuseţi şi să le imortalizez.

Sunt jos şi îl aştept pe Radu care soseşte în 10 minute, aşadar pornim către Hunedoara.
Povestind pe drum, am impresia că Hunedoara este o stradă din Deva pentru că ajungem repede fără ca tovarăşul meu Radu să fie un împătimit al vitezei, dar cam aşa se întâmplă de fiecare dată când ai o companie excelentă şi ce povesteşti nu înseamnă bârfă ;)
Călin este foarte aproape de Hunedoara, deci am timp să merg acasă la Radu şi să mă întâlnesc şi cu restul participanţilor care intră în alcătuirea echipei "Hăulică". Servim masa (Mariana face o mâncare în adevăratul sens al cuvântului) şi mai povestim d'ale muritorilor.
Refuz când sunt invitat să dorm la ei, deşi drept vorbind, m-aş muta de mâine şi nu mă despart de ei până nu facem o poză.

Aşadar de la stânga la dreapta şi de sus în jos...sau invers, faceţi cunoştinţă cu: Radu, Ioana, mine (Flo), Anca şi Mariana.
Nu cunosc Hunedoara şi nu ştiu să ajung de la Radu la teatru, unde trebuie să mă întâlnesc cu al meu Călin .... sau oriunde altundeva şi se întocmeşte o echipă de voluntari formată din Ioana (aia mică şi frumoasă din poză), Anca (aia mare şi frumoasă din aceeaşi poză) şi Radu (...nu ştiu dacă apare în poză) :P, voluntari care mă cunduc pâna la teatru.

Ziua de vineri se încheie ... sâmbătă, cu nişte poveşti la ore târzii şi cu speranţa ca râsul nostru să nu îi deranjeze pe părinţii lui Călin.
Dorm incredibil de bine, încât am impresia că trebuie să plătesc pentru reuşita asta.
Sâmbătă ne trezim la 9:30 şi după ce facem ochi şi glas, servim micul dejun.
Plecarea spre Haţeg o facem după ce mai stăm la poveşti şi cumpărăturile noastre le facem după ce ne scoatem harta.
Nu că nu am avea fiecare, hartă cu Retezatul, dar ne-am făcut un obicei de a pleca cu mâna în buzunar şi cu gândul la ce avem prin rafturi acasă şi aşa ajungem să colindăm tot felul de magazine dubioase cu speranţa de a nu rămâne cu harta pe memory stick.
Părăsim Haţegul cu harta în mână şi cu o plasă de cumpătăruri şi ne îndreptăm către un cer negru care pare să vină spre noi, dar tocmai din direcţia muntelui...
Ne întrebăm dacă mai are rost să mergem şi considerăm că ne-am întrebat în zadar, întrucât "visul urât" dispare după 2-3 curbe şi pe măsură ce înaintăm.
Perfect !!!
Ne teleportăm la poalele muntelui (mai bine spus, în inima lui) , parcăm maşina la refugiul Stănuleţi şi ne pregătim de ..... gridină. Fain...
Petrecem următoarea jumătate de oră în maşină şi grindina nu durează mai mult de 1-2 minute, dar ploaia completează celelalte minute rămase până la "jumătate de oră".

În cele din urmă muntele se îngăduie de noi şi ne oferă soare.
Plecăm, sunt puţine minute peste ora 15 şi până la refugiul Zănoaga ne aşteaptă (calculat şi aproximat de noi 4'30" de mers. Greutatea din rucsacii noştri este rezonabilă (cel puţin din al meu ştiu sigur ca este) :P şi asta ne permite să ajungem în 20 minute la marcajul care ne va călăuzi spre Crucea Trăznitului.
De data asta iau beţele telescopice. Nu mai vreau să învinovăţesc încălţămintea pentru cromatica unghiilor şi nici să îmi imaginez cum ar fi fost dacă...
Urcuşul spre Crucea Traznitului începe bine şi încerc să impun un ritm, care să ne permită să mai schimbăm 2-3 vorbe în timp ce urcăm şi să nu depăşim planul de timp.
Prin pădure este incredibil de fain. Încep să văd frunzele uscate ale copacilor care stau amuţite pe pământul rece, muşchii crescuţi pe orice formă uitată în pădure, conurile brazilor parcă în grămezi şi un singur gând mă face să zâmbesc : vine toamna !

Liniştea în care este scufundată pădurea, îmi dă impresia că mergem pe alta planetă, iar rădăcinile copacilor ce se întind pe pământ, par nişte creaturi care domină în tăcere tot ce ating.
Frumos ... şi merită să laşi frâu liber imaginaţiei atunci când te afli în astfel de locuri, să trăieşti tot ce cuprinzi cu ochii şi să inspiri zgomotos, zâmbind pueril că te va mustra cineva pentru cele făcute.
Ieşim într-un gol alpin şi vedem Retezatul Mic, care ne însoţeşte pe măsură ce înaintăm.
Visam, pluteam ... Călin era în spatele meu la o distanţă de aproximativ 30 metri, când o serie de 3 mormăituri, mă face să mă opresc şi să îl caut pe Călin cu privirea...
Veneau de undeva din stânga, din jnepenişul care ne desparte de pădure. Apare Călin şi îmi duc degetul la gură, după care îi spun:
-sssttt, cred că este un urs prin apropiere !
Zâmbetul lui Călin dispare brusc...
- L-ai văzut ???
-Nu, doar am auzit. Hai să mergem mai departe.
Continuam cu inima cât un purice pe marcajul care intra mai sus în padure şi printr-o iarba înaltă peste care ne era dificil să înaintăm sau să reperăm alte eventuale prezenţe...
-Păi şi ce facem dacă într-adevar este urs şi ne întălnim cu el ?!
Asta era singura întrebare în momentul respectiv la care nu vroiam să trăiesc un răspuns...
-Habar n-am, rămânem împreună şi cred că facem gălagie. Nu vreau să aflu.
Bancurile cu urşi sau cuţite de lemn căpătau un alt respect şi nu mi se păreau la fel de amuzante, ba chiar mă aflam puţin supărat pe ăla de a scos asemenea bancuri :))
-Uită-te din când în când în spate, să evităm pe cât posibil surprizele, că simt că cineva ne vede.
-Suntem la limita rezervaţiei, apoi Călin nu mai spune nimic.
Urcăm şi ne vedem de viaţa noastră, care mi se părea mai frumoasă şi dulce că oricând.

Continuăm pe marcajul din pădure şi în scurt timp străbatem o lungă curbă de nivel care ne scoate la stâna unde se despart traseele.
Bun până aici. Consultăm harta. Urmează coborârea până la un râu, apoi urcarea spre refugiul Zănoaga.
Coborârea este destul de neplăcută....se merge pe o cărare cu bolovani acoperiţi de vegetaţie, se alunecă, se intră în coliziuni cu tot felul de buruieni care la cea mai mică atingere îşi scutură puful, din când în când pământul îţi fuge de sub picioare şi echilibrându-te îţi urcă stomacul în gât, etc....dar una pusă peste alta, clavarul ăsta nu durează suficient de mult încât să îmi doresc să mă reîntorc la poiana "care mormăie".
Intrăm într-o altă pădure şi coborâm rapid. Îmi place senzaţia şi din când în când îmi vine să îmi pup beţele şi să mă felicit pentru înţeleapta decizie de a le lua cu mine, pentru că sunt de un real ajutor :) ...presimt că este un ajutor indispensabil pe viitor.
Ajungem la apă, adică la asta de mai jos...

...şi o traversăm cum ştim mai bine :))
Călin cu pagaia şi pe bolovani, eu pe podul din trunchiul bradului.

Răzbim, fără să ne udăm. Aşa este Căline ?! :P
Luăm în primire marcajul şi urcăm.
Urcarea îi stârneşte entuziasmul lui Călin...
-Urcarea asta ne ia cu duhul blândeţii.
Perfect de acord cu ce spune, dar a lua nu înseamnă a continua până sus, la refugiu.
Urmează 1' de mers cu capul în pământ şi o replică din partea lui Călin, ce îmi stârneşte amuzamentul:
-Mamă, cred că am pulsul la 200.
:))
Se merge mult prin pădure, pentru că de la stâna de unde s-au despărţit marcajele, se coboară mult .... şi cât cobori, atât urci.
Deznodământul ne află bâjbâind prin jnepeni, dar învingând toate aceste impedimente naturale şi drept răsplată primim .... bucuria pe care lacul şi refugiul Zănoaga le oferă unor oameni faini ca noi. (ce cusută cu aţă albă îi remarca asta) :))

Nu intrăm.
În ciuda "chinului" suportat, alegem să facem poze împrejurimilor şi să consumăm astfel minutele rămase, pentru a ne încadra în baremul impus jos. :)
Intrăm, dar nu datorită faptului că s-a epuizat filmul din aparatele foto digitale :)) ci pentru că foamea ne îndemna să o facem.
Refugiul este foarte îngrijit si frumos. Nu mai era nimeni. Perfect, deci numai noi, deci linişte, deci trai şi viaţă.
Urcăm în refugiu, ne întindem bulendrele şi servim bunătăţuri care şi acuma când scriu, mă fac să iau o pauză şi să înghit în sec. Ce sec... :P
La ora 20 şi 15 minute, eram amândoi intraţi în saci şi .... adormeam.
Ne-am trezit pe la ora 22 să respirăm şi a urmat un alt set de 2 ore de somn.
Puţin după miezul nopţii, am devenit activi şi am ieşit să luăm apă.
Era răcoare şi linişte, iar întunericul ducea o grozavă luptă cu stelele aflate pe cer. Nu vedeam pe unde să pun piciorul dar în sclipirile generoase ale stelelor, aveam impresia că îmi văd umbra.
Având aparatul la mine, am trecut la treabă şi pentru prima dată am reuşit să aduc aceleaşi stele frumoase, pe care le-am văzut pe cerul muntelui şi la mine acasă.
Distingeam silueta crestei care ne înconjura şi îmi lasa impresia că sunt ocrotit.
Spectacolul trăit, nu poate fi descris cu ajutorul cuvintelor şi cred că mai uşor mi-ar fi să descriu bucuria trăită, doar închizând ochii.
Intrăm în refugiu abia după ce am început să tremurăm, ne ascundem în saci şi până dimineaţă nu mai stiu şi nu mai aud nimic.
Duminică....ora 8.....soare.....
Îmi este greu să mă trezesc şi să ies din sac, după un somn nesperat de bun, dar totuşi nu ezit să o fac. Afară, după o noapte spectaculoasă, sunt întâmpinat de o dimineaţă înălţător de frumoasă şi sinceră.

Lacul, pe care mi-l amintesc foarte clar, că astă iarnă mergeam, acoperit fiind de gheaţă şi zăpadă, acuma trăia în aceeaşi linişte sub un cer curat şi albastru.
Este incredibil.
Tot ce te înconjoară pe munte, este incredibil, este viu şi tot ce trăieşte pe munte, trăieşte într-o lume atemporală.
În refugiu, Călin mai leneveşte conştient de faptul că zâmbetul meu nu înseamnă decât un singur lucru : mâncăm şi plecăm :))
Asta şi facem, dar nu înainte de a face curat în urma noastră în refugiu.
Urcăm spre creastă şi ne ridicăm deasupra lacului, deasupra oricărui ţel, dar mai presus, deasupra oricărui gând ce ne îmbăta. Urcam spre Judele.
Judele este un vârf... este o poveste. Este prezent şi mă aşteaptă să îl vizitez.
Ajunşi în şa, Călin îşi lasă rucsacul şi împreună urcăm pe Judele.
Din şa până pe vârf, facem 10-15 minute, dar fără ne grăbim sau să alergăm. Nu ştiu care este motivul exact pentru care am simţit că mi-a fost luată o piatră de pe inimă, odată cu atingerea vârfului, dar m-am simţit excelent.

Judele nu este cel mai spectaculos vârf pe care am urcat, sau cel mai dificil, dar are o frumuseţe aparte cu care impresionează. Impresionează prin simplitate, prin eleganţă şi nu prin cei 2398m pe care îi are avans faţă de mine, în cursa pentru atingerea cerului.
Paşii ne poartă către lacul Bucura şi vedem toate vârfurile mari din Retezat, vârfuri peste care odinioară am trecut şi care azi par mai înalte şi mai frumoase.
Muntele rămâne frumos, rămâne aparent neschimbat şi pare de nestrămutat din dorinţa lui de a atinge cerul. Muntele continuă să mă impresioneze, să mă primească şi să mă lase să mă bucur de el.
Pe măsură ce merg, am impresia că muntele stie mai multe despre mine, decât ştiu eu despre el.
Din nou visul îmi este spulberat de fluieratul unei marmote, pe care am reuşit în cele din urme să o fac cunoscută multora.

La Bucura, lume multă, gălăgie, semne de civilizaţie....sau nu, dar nu ne deranjează şi nu ne strică pofta de a mânca. Leneveam după o masă delicioasă, sub razele unui soare blând de toamnă şi ne-am decis să nu mai mergem prin Retezatul Mic.
Atât cât am mers a fost foarte fain şi suficient încât să avem linişte pentru toată săptămâna ce o vom începe.
Refugiul Bucura nu este la fel de primitor precum Zănoaga şi nici atmosfera nu este la fel de liniştită, iar faptul că se poate ajunge cu maşina până în Poiana Pelegii, înseamnă că foarte multă lume poate urca la Bucura şi multă lume lasă mizerie acolo, în semn de recunoştinţă zeului care a avut îngăduinţa de a le umple "ghiozdanele".
Nu pierdem foarte mult timp la Bucura, deşi am fi făcut-o...

În mirosuri de parfumuri fine şi printre jachete de oraş, ne simţeam ca nişte intruşi, ba mai mult nu ne-am fi integrat în nici o trupă, deci nu mai avea rost să rămânem şi nu datorită portului popular şau mirosului pe care îl purtam cu noi, ci pentru că îmi displace să împart muntele cu oameni zgomotoşi. Sper că nu sunt extrem de egocentric, dar mă bucur că pot spune exact ceea ce simt.
Aşadar plecăm şi o facem spre Poiana Pelegii, iar coborârea durează 1 oră.
Am coborât repede şi ne-am oprit să mai facem 2-3 poze, brazilor colindaţi de apele ce curg din lacurile de sus.
Din Poiana Pelegii ne îndreptăm către Lunca Berhina, pe drum şi facem un scurt şi inocent pariu şi anume că vom merge 2 ore până la maşină (varianta mea) sau 1 oră jumate (varianta lui Călin)
Câştigă ăla cu noroc puţin şi timp scurt, dar era normal să ne încadrăm în timpul lui, că a început să alerge :))
Nu mă supăr, miza a fost o pungă de stafide pe care am împărţit-o frăţeşte, iar drumul a fost unul pe parcursul căruia au decurs nişte porţii zdravene de râs şi întâlniri cu personaje simpatice...

Ajungem la maşină, ne schimbăm şi pornim către Terra...
Scurtă dar frumoasă tură, iar vremea a ţinut cu noi, deci totul a decurs excelent.
Pe măsură ce ne îndepărtam de munte, simţeam că mi se face tot mai dor de el, deşi încă eram în inima lui.
Retezat....hmm....cel mai prietenos munte.
Este cel care oferă, foarte generos, un spectacol la fiecare pas.
Cel care va continua să mă surprindă într-un mod plăcut de fiecare dată când voi alege să îl vizitez.
Retezat...
Planeta Retezat !

Făgăraş, o lume de ciocolată !

Poze
Scurtă introducere...
Doream să schimb pedalatul cu mersul pe munte.
După 3 week end-uri consecutive de pedalat, un al 4-lea părea că nu îşi va mai găsi loc nici în blog dar mai ales la mine în stomac.
Planul îl fac mai repede decât o omletă şi asta pentru că nu prea îmi stă în fire să am răbdare când vine vorba să plec, aş putea spune chiar indiferent de locaţie. (oricum în realitate nu este aşa, dar faza asta dă bine în blog)
Făgăraş este victima, sau mai bine spus el a avut puterea telepatică cea mai mare pentru a mă face să dezvolt o obsesie dintr-o idee.
Îmi îndrept gândurile către Făgăraş, cel mai spectaculos lanţ muntos din ţară şi totodată locul unde cocalarii vin precum urşii la miere, iar ca partener de potecărit reuşesc să il inspir pe Călin Crainic.

Călin Crainic

3, 2, 1....începem

Joi seara plecăm din Timişoara şi înnoptăm la Hunedoara la bunica lui Călin.
De multe ori când plec într-o tură, am harul de a dormi prost şi asta fără un motiv solid şi evident dorm aiurea şi de data asta. Măcar acuma am analizat cauzele : căldura (la 15 grade învelit) şi ţânţarii (la 15 grade dezvelit)...
Vineri, dimineaţa ne prinde harnici şi grăbiţi să plecăm către munţi, ce-i drept mai grăbiţi decât harnici şi la scurt timp după ce servim micul dejun, pornim.
Din Hunedoara zburăm la Sibiu unde facem popas pentru cumpărăturile necesare stomacului nostru la o astfel de tură şi în cele din urmă intrăm la Hervis (un magazin mare cu produse mici) pentru a mai pierde din timpul incomensurabil de liber pe care îl aveam la dispoziţie.
Seara ne găseşte la Turnu Roşu, mai exact în zona mănăstirii din Turnu Roşu şi după ce mâncăm ceva, picotim niţel (1 oră) apoi ne mobilizăm pentru pregătirea rucsacilor.
La ora 21 suntem în sacii de dormint, pe izolire, sub masa din spaţiul amenajat langă mănăstire.
...adică pe aici pe dedesubt.
Plecarea spre înălţimi, o stabilim la 5, deci la 4 ne vom trezi şi sunt puţine ore de somn înainte de o tură lungă, ceea ce înseamnă că trebuie să profităm de fiecare minut de somn şi să ne odihnim.
Dacă înainte cu o seară am dormit prost, ei bine, în seara asta nu am dormit...
Comparând somnul de joi cu cel de vineri, acesta din urmă nu se poate numi somn nici pentru mine dar nici pentru Călin, ba mai mult când eram aţipit, m-am trezit cu o senzaţie de usturime pe braţ şi o dâră portocalie, care acuma este maro, deci mulţumesc gongilor care m-au pândit.
Sună ceasul la 4 şi bine face, pentru că întrerupe calvarul la care ne-am supus, de bună voie şi nesiliţi de nimeni.
Primul lucru care îl aud de la Călin este :
-Bă ce prost am dormit...
Strângem tabăra, mâncăm şi plecăm.
Este sâmbătă şi este întuneric, dar foarte plăcut şi la lumina lunii mărşăluim fără a scoate nici un cuvânt.
După 1,5 km de drum forestier, urmează 20 de minute de urcuş abrupt, care scoate orice frimitură de pretenţie din noi şi traseul continuă slăbind ce-i drept lasoul din jurul gâtului dar încă oferind "plăcerea" de a inspira cu porţia.
Când se crapa de zi, eram deja sătui de mers căci pe traseele împădurile, soarele ce probabil îşi facea simţită prezenţa la malul mării, aici chiulea. Prin obscuritatea prin care gâfâiam, am reuşit să localizez după sunete, nişte porci mistreţi. Păreau de culoare gri-cenuşiu şi se mişcau foarte repede, dar nu aveau treaba noastră, cel puţin faptul că se aflau la o distanţă de noi aşa îmi lăsa impresia.
Ieşim în creastă.
După două ore şi jumate ne aflam la lumină. Continuăm pe marcajul de creastă şi după 4 ore de mers continuu, decidem să facem prima pauză. Ne hidratam constant deci nu era nimic de spus din punctul acesta de vedere şi nici obosiţi nu eram, dar simţeam că este bine să facem o pauză de 10 minute să gustăm ceva dulce.
De pe versant observăm oameni în vale care par a avea ceva activitate, dar nu reuşim să desluşim cu ce se ocupă ei mai exact.
Ritmul în care mergeam era unul constant şi nici unul din noi 2 nu părea să încerce ruperi de ritm sau de picioare.
Pe măsură ce soarele se ridica, începeam să ne simţim tot mai dezmierdaţi.
Senin, linişte şi nici urmă de turişti. Perfect din acest punct de vedere dar gunoaiele ce le întălnim pe traseu sunt atât de prezente şi de reale încât avem impresia că ne urează "drum bun" sau că au un rol decorativ în viaţa muntelui, când de fapt ele sunt dovada incontestabilă a trecerii unor entităţi a căror IQ nu este mai mare decât caloriile unui Tic-Tac.
"Discover the carpathian garden", în realitate înseamnă de fapt "discover the carpathian garbage"...
Continuăm "pelerinajul" nostru montan şi ne oprim la lacul Avrig pentru a mânca ceva mai consistent şi pentru a ne răcori picioarele.
Apărat de gulerul înalt şi abrupt al crestelor, lacul Avrig este de o cromatică naivă şi momentul care te aduce lângă lac, te îndeamnă să poposeşti puţin pentru a asculta liniştea în care lacul îşi păstrează culoarea.
Un cort ancorat lângă lac, pare uitat de cineva, dar ne reaminteşte că există şi oameni prin zonă.
Împrejurilime sunt fabuloase. Văile sunt adânci şi mari, împodobite de verdeaţă iar versanţii mă copleşesc cu a lor statură şi îmi lasă impresia că sunt nişte străjeri uitaţi în vremuri de asedii.
Pe văi se găseşte apă şi nu se merge mai mult de 1-2 ore până să poţi ajunge la o astfel de sursă în cazul în care situaţia ţi-o cere. Singurul dezavantaj este că până la sursele de apă din căldări este destul de coborât şi incredibil de urcat.
De la lacul Avrig urcăm spre vârful Scara, de unde începem să vedem tot mai limpede orizonturile pe care dorim să punem piciorul.
Puţinii nori care se zbenguiau curioşi pe cerul albastru semănau cu nişte repere menite să ne arate traiectoria corectă pentru aflarea unei comori, care era prezentă la fiecare pas şi fiecare gură de aer inspirată.
Coborând de pe Scara, punem pas după pas pe şaua Şerbotei, de unde în dreapta putem vedea Căldarea Mieilor, dar şi urcarea ce ne aşteaptă până pe vârful Şerbota.
Nu ne grăbim. Mai facem un popas scurt în şa, apoi pedalăm strângând din dinţi până întălnim un stâlp de marcaj pe care scrie...
...am ajuns.
Vârful Şerbota este un fel de prag psihologic care te iniţiază în nebunia ce urmează şi care se cheamă Custura Sărăţii.
Nu perdem mult timp pe vârf. Stăm atât cât să îmbracăm ceva mai serios pe noi şi să imortalizăm ceea ce ne aştepta, apoi plecăm.
Nu ştiu din ce motiv pornesc primul...şi aveam o aşa de mare oroare de haurile pe care trebuia să le cobor, de nu îmi explic de ce am luat-o primul. Nu sunt "vechi" pe munte şi fobia asta îşi avea explicaţia cât se poate de plauzibilă...
-Seamănă cu Porţile Închise, îi spun lui Călin.
-Numai că este de 15 ori mai aiurea, îmi răspunde.
Coborâm...şi fiecare metru parcurs înseamnă şi un pas mai aproape de Negoiu. Această coborâre seamănă cu un stagiu de ucenicie pe care trebuie să îl faci dacă vrei să ajungi în cele mai înalte puncte de pe harta făgăraşului.
Călin este la câţiva metri în spatele meu. Înaintăm şi încep să mă descurc din ce în ce mai bine.
Mă mişc mai degajat, mai sigur şi inima nu mai îmi bate precum Brucee Lee în filme...
Spectaculoasă coborâre, dar nimic care să îţi afecteze echilibrul.
Gata, terminăm de ţopăit prin Custură şi un sentiment de "mai vreau o dată" mă face să zâmbesc larg.

Custura Sărăţii, văzută din partea estică

Aşadar parcurg stagiul de ucenicie sărată a Custurii şi asta mă face să mă simt mai "umblat", mai hotătât şi mai sigur pe mine. Simţeam că am scăpat de ceva ce aveam impresia că mă va urmări toată viaţa : frica de înălţime !
Turişi. Începe sălbăticia sau civilizaţia ?!
Urcăm spre Nogoiu şi ne întâlnim cu o mulţime de turişti care fie urcă şi ei, fie coboară îndreptându-se către Cusură.
Când urci spre Negoiu, ai impresia că ajungi acasă...şi că te aşteaptă vre-un membru al familiei cu ceva bunătăţuri.
Încă ne mişcăm bine şi în scurt timp...
...stăm la coadă pentru amărâta asta de poză. Amărâtă, dar am mers ceva până să ajungem să o avem.
Vântul începe să bată şi auzim de la cei prezenţi că vremea se va strica şi drept vorbind nu aveai nevoie de ceva studii superioare pentru a te lămuri din acest punct de vedere.
Multă lume şi noi grăbiţi...este ca la supermarket.
Îl lăsăm pe Negoiu acolo unde l-am găsit şi coborâm spre strungi.
La un moment dat ne oprim şi urmează un scurt şi eficient dialog :
-Avem 2 variante : Strunga Dracului sau Strunga Doamnei. (Calin)
-Pe unde-i mai scurt? (eu)
-Sunt la fel. (Calin)
-Atunci hai prin Strunga Dracului (auzisem că e spectaculoasă şi curiozitatea-mi caracteristică m-a dat de gol)
-Da' vezi că îi al dracului şi se merge cu morcovu'... (Călin)
-Ok, hai.
Şi dialogul nostru stârneşte amuzamentul celor din preajma noastră.
Eu primul şi fiind familiarizat cu lanţurile, că doar am obţinut brevetul din Custură, cobor fără nici un fel de grijă. Călin vine după ce eliberez lanţul.
În Strunga Dracului...turişti.
Schimbăm 2-3 vorbe şi obţinem prioritatea de care aveam nevoie pentru a continua. Coborâm şi...din nou turişti. Parcă era bulevard.
Depăşim şi până jos nu ne mai întrerupe nimeni.
Faină strunga asta şi pentru a coborâ relaxat prin strungă chiar ai nevoie de Custura Sărăţii.
Pornim pe îngusta potecă de grogotiş, spre lacul şi refugiul Călţun, unde odată ajunşi ne putem bucura de compania multora prezenţi în zonă...sau nu...

Spre refugiul şi lacul Călţun

Ne retragem în coada lacului, la varsare, acolo unde nu vedeam şi nu auzeam pe nimeni în afară de cântecul apei şi ne aşezăm pentru 2 minute, timp în care ne reîncărcăm bateriile. În spatele nostru, vârfurile erau sub o perdea de nori închişi la culoare şi vânticelul care adia, era mai rece.

Călţun şi refugiul şi lacul

Am stabilit pe traseu că odată ajunşi la Călţun, dormim 1 oră...dar unde, cum ?
Cu atâta lume în jur şi cu vremea ce se închidea de la minut la minut, nu era cazul să ne respectăm planul şi începeam să simt şi să mă liniştesc cu ideea că nu avem cum să ajungem la Viştea. Deşi aveam impresia că mergem bine, de fapt mergeam rău. De la 5 dimineaţa de când am pornit şi până în momentul de faţă, am parcurs prea puţin pentru a mai spera la Viştea în condiţiile în care lumina şi vremea bună aveau să ne părăsească.
Plecăm de la Călţun şi paşii ne poartă spre vârful Lăiţei şi apoi spre Lăiţa.
Lăsăm în urmă nu numai nişte locuri frumoase şi nişte nume ci lăsăm în urmă un adevărat spectacol, o adevărată bătălie între soare şi nori, care prin înfruntarea lor încercau să cucerească piscurile înalte aflate în inimile noastre.
Ajungem la intersecţia a 2 marcaje : cel care continuă pe crestă spre Viştea şi cel care coboară la Bâlea Lac. Ajungem la momentul în care trebuie să ne decidem după 14 ore şi jumate de mers, dacă mai continuăm sau nu spre Viştea.
Analizăm situaţia : vremea care se înrăutăţeşte, epuizarea care pune tot mai pregnant stăpânire pe noi, ora târzie deci lipsa de limină într-o eventuală hotărâre de a continua şi conchidem...ne retragem.
Până la Viştea, în condiţiile de faţă, mai făceam 6 ore, dacă reuşeam să funcţionăm ca o echipă, excluzând celelalte aspecte colaterale, care aveau o importanţă decisivă, obiectiv vorbind.
Îl sun pe Fane (Teodor Tulpan) să îl întreb despre refugiul salvamontiştilor şi alte detalii care mă interesează, precum locurile disponibile.
Îmi recomandă să merg cu încredere pentru că indiferent de situaţie, băieţii de acolo ne vor ajuta în ceea ce priveşte camparea noastră.
Rămâne plăcut surprins să audă că am pornit tocmai din Turnu Roşu şi mă consolează cu un sincer : bravo mă băieţi !
Auzeam muzică, gălăgie şi chiuituri asemenea unei nunţi, dar nu puteam fii tulburaţi întrucât tot ce puteam vedea erau vârfurile înalte şi ascuţite ale Făgăraşului.

Aveam impresia că vom coborâ în iad şi nu la Bâlea Lac.
Urmăm marcajul îndeaproape, coborând încet şi prudent. Lipsa de vizibilitate nu ne permitea să localizăm mai mult de 2 marcaje consecutive şi nici un motiv nu ne zorea.
Ajungem jos, auzim fiecare zgomot din jurul nostru, dar nu putem vedea nimic şi trec 2-3 minute până reuşesc să îmi stabilesc poziţia (intuitiv) şi să pornim spre cabana salvamontiştilor, unde ajungem într-un minut...
Refugiul este plin. Cu toate acestea ni se pregătesc 2 banchete late şi 2 sraturi de bureţi pufoşi.
Simţim că vom dormi mult mai bine decât noaptea precedentă, chiar incomparabil şi intrăm în refugiu să ne consolăm aproape dar departe de carnavalul de la Bâlea...
Luăm legatura cu Sorin Bătrân şi schimbăm câteva vorbe. A venit cu nişte prieteni prin zonă şi au urcat de la Bâlea până pe Moldoveanu.
Vremea de Duminică va rămâne urâtă şi va ploua, asta auzim de la cei prezenţi. Sperăm totuşi să nu aibă dreptate şi să ne continuăm tura, în caz contrar vom fii nevoiţi să ne încheiem planurile.
Adormim foarte repede şi prin somnul profund îmi realaxez toate ciolanele.
Noaptea plouă şi numai luminile unor fulgere rătăcine ne întăresc convingerea că nu vom putea continua şi a 2-a zi.
Ne trezim pe la 8 şi ne împachetăm repede, dar afară vremea este închisă şi plouă...
Luăm legătura cu Sorin şi îl anunţăm că nu mai continuăm şi îl rugăm să ne ducă la Turnu Roşu pentru a recupera maşina şi a porni spre casă.
Plecăm nu înainte de a mânca şi le mulţumi băieţilor de la salvamont pentru mâna de ajutor.
Plouă mărunt şi este frig, iar norul ce stă agăţat pe valea Bâlei oferă muntelui un "aer" de câmp de luptă.
Din când în când mai trec maşini pe lângă noi, dar nici una care să oprească şi să ne ducă la Bâlea Cascadă, unde ne aştepta Sorin, iar pe margine, îl spaţiile largi, "friptangii" îşi "încălzeau" focurile...
Intrăm pe marcajul albastru şi coborâm pe la pilonul al 2-lea al telecabinei, mergând pe poteca ce intra în zona împădurită. Iniţial am zis că mergem pe sosea, dar un gând iniţial nu înseamnă unul irevocabil...
Pe marcajul albastru (triunghi albastru) mergem ascultând huruitul cascadei, însă fără să o vedem. După o oră şi jumate ajungem la Bâlea Cascadă, unde ne întâlnim cu Sorin şi prietenul său şi pornim către Turnu Roşu.
Atmosferă de sărbătoare în maşină la Sorin şi asta de fiecare dată când am avut ocazia de a merge cu el, iar schimbul de glume şi replici nu se lasă aşteptate.
Deşi uşor descumpăniţi, râdem la fiecare frază şi asta face ca drumul de la Bâlea Cascadă şi pâna la Turnu Roşu să pară scurt.
Maşina o lăsasem la mănăstire şi tot acolo a trebuit să urcăm să o luăm.
Ajunşi la mănăstire, facem toţi 4 o bine meritată pauză de masă şi mâncăm fiecare ce avem mai mult sau mai puţin bun :))
Eu şi Călin, savurăm slănină, roşii, ceapă, caşcaval (de promoţie), ardei şi alte mirodenii, iar cei 2 voinici îşi fac o supă "vietnameză" care după modul în care au mimat ca o savureaza, cred că era aiurea rău de tot :))
Strângem conştiincioşi, astfel încât în urma noastră să nu rămână mizerie şi pornim, noi către Timisoara, iar ei către intersecţia cu DN 7C pentru a-i recupera şi pe ceilalţi prieteni ai lor.

Sorin Bătrân (da' să ştiţi că numai numele îi bătrân)

Planul nostru de a realiza parcurgerea integrală a crestei în 48 ore nu a putut rezista în faţa condiţiilor meteo şi a altor factori.
S-a născut în schimb o altă tură, o experienţă şi un vis ce va trebui împlinit.
O retragere nu înseamnă o înfrângere, ci un pas de a împinge lucrurile mai departe.

Făgăraş...
Nimic mai mult.
Este singurul munte care nu are nevoie de o altă prezentare. Singurul munte în faţa căuia orice cuvânt măreţ umbreşte.
.
.
.
Blogul lui Călin Crainic. Merită urmărit !
.
.
.

3T - Trei ture tari !

1. TRANSFĂGĂRĂŞAN 31.07.2010

Cunoscut şi sub numele "de cod" DN 7C, Transfăgărăşanul a fost şi este unul din cele mai spectaculoase trasee de şosea, de care foarte mulţi amatori de ciclism s-au îndrăgostit şi nu datorită stării ireproşabile a asfaltului, ci datorită faptului că are o oarecare doză de impozanţă cu care îşi etalează lungimea.
Profit de timpul generos de liber pe care îl am la dispoziţie şi pornesc împreună cu al meu bun tovarăş de suferinţă, Cosmin, în frumoasa zonă a Făgăraşului, pentru a pedala pe Transfăgăraşan.
La Cârţişoara s-au adunat ciclisti din toată ţara pentru a se bucura împreună de o sărbatoare nerecunoscută în calendarul Ortodox, dar foarte apreciată în rândul amatorilor sportului pe două roţi cu tracţiune "bălegăroasă".
Multă lume, vreme frumoasă şi nici un motiv să nu ne bucurăm de fiecare metru al şoselei ce serpuieste zdrenţuită pe două judeţe.
În ciuda aparenţelor, Transfagărăşanul îşi va mai face datoria mult timp deşi arată precum un vechi şi ruginit Taf, uitat în ploile năprasnice ale mulţilor.
Planul iniţial de a merge din Cârţişoara la Curtea de Argeş, este spulberat rapid de o întârziere-ghiulea în ceea ce priveşte ora la care noi am ajuns la Cârţişoara.
Oricum ideea abandonării planului-epavă, venise tocmai la Bâlea Lac.
Plutonul de ciclişti se pune în mişcare şi în cele din urmă şi noi. Nu ne grăbeam, deşi întârziaţi, pedalam de parcă am fi închiriat soarele şi vremea bună şi acestea aveau să stea agăţate până ajungem noi la Curtea de Argeş.
Kilometru după kilometru şi Bâlea Cascadă ne întâmpină cu o cohortă de turişti veniţi din toate colţurile ţării. Facem popas (că nu ne grăbeam) şi ne luăm spre înfruptare un colac secuiesc, presărat cu nucă de cocos.
Zăbovim la taifas cu diverşi amici şi reuşim să ne mobilizăm pentru a pleca spre următorul punct de interes şi anume Bâlea Lac.
Pe parcurs mai oprim pentru a alimenta bidoanele cu apă, în rest urcăm ascultând sunetul transmisiei de la bicicletă, care sună precum o baladă cu rima dată de ritmul cadenţei.
Ultimii 5 kilometri (cei mai frumoşi din partea nordică a Transfăgăraşanului) ondulaţi şi chinuiţi parcă de propria soartă, seamănă cu modelul de frişcă de pe un tort care în alte vremuri ştiam să îl savurez şi nu doar să îl molfăi.
Acele de păr artistic aşezate, îmi dau impresia că au fost puse de un nepriceput pentru a înţepa tălpile oricărui vizitator curios care se avântă prin zonă, dar nu reuşesc să facă altceva decât să condimenteze, într-o manieră pozitivă, chinul la care se supune curiosul care vizitează meleagurile.
Ajungem sus, asta înseamnă 2000 şi câţiva metri nesemnificativi, primiţi bonus şi foarte generos din partea muntelui.
Lumea prezentă la Bâlea Lac, anunţă un fel de bâlci care are loc week end de week end, excepţie făcând probabil week end ul în care vremea frumoasă uită să apară.
Soarele şi vremea bună ce ni le-am fi dorit să rămână târziu după ora 21, au fost înlocuite de un plafon sedentar de nori suri, iar vântul ce adia, îmi împrospăta speranţa că iarna care neanunţată are să vie odată şi-odată.
Facem cale întoarsă, fără să punem la suflet succesul unui plan neinspirat.
Coborârea pe Transfăgărăşan seamană cu atacul unui şoim asupra unei alte înaripate. Virajele rapide şi maşinile care participă la traficul rutier par presărate intenţionat pentru a pune la încercare îndemânarea şi curajul îndrăzneţilor care nu se sfiesc să utilizeze tardiv frânele.
Am avut buna inspiraţie să luăm haine serioase pe noi, înainte de a ne arunca pe coborâre, în felul acesta, odată ajunşi jos, ne mândrim că ştim să facem şi alegeri bune :)
Schimbăm câteva cuvinte cu Ştefan Hodi, un prieten notoriu, pe care turul României l-a adus la Cârţişoara să pedaleze împreună cu restul ciclistilor, apoi plecăm către judeţul Timiş.
A fost o tură scurtă şi faptul că am străbătut jumătate de ţară, pentru numai 60 de kilometri de pedalat, nu punctează altceva decât dragostea noastră faţă de ciclism....sau o nebunie puerilă ce uneori pune stăpânire pe noi.
Transfăgărăşanul rămâne la fel de frumos şi impunător precum numele ce îl face cunoscut şi merită vizitat an de an.

2. BANAT MOUNTAIN BIKE MARATON 7-8.08.2010

Organizat de Bike Attack Reşiţa, adică de nişte oameni foarte pasionaţi, Banat Mountain Bike Maraton este una din cele mai frumoase competiţii de MTB ce se organizează în România.
Anul acesta cei de la Bike Attack promiteau o adevărată distracţie pe două roţi, întrucât traseele pe care aveau să se desfăşoare cele 3 probe, au fost radical modificate.
Plec din Timişoara sâmbătă, împreună cu Pavel Cojocariu (Paul, cum îi mai spun prietenii), patronul magazinului Supreme Bike Center (SBC) şi cu familia acestuia, iar timpul petrecut în maşină până la Gărâna, a fost presărat cu momente amuzante, oferite de fata cea mică a lui Paul, o simpatică de 5 anişori.
Ajungem pe frumoasele meleaguri bănăţene de la Gărâna şi prezenţa noastră este repede observată de prietenii noştri care aveau deja stabilite taberele.
Următorul ceas îl consumăm cu ridicarea corturilor şi alte pregătiri.
Ne-am ales un loc foarte fain şi la scurt timp aprind un foc de toată frumuseţea, pe care îl las în seama celor care se ocupă de "bucătărie", apoi plec să îmi salut prietenii alături de care am trăit multe momente ce au ajutat la cimentarea relaţiei dintre noi.
Aşadar din listă nu lipsesc : Radu Hăuluică şi minunata lui familie, Ştefan Hodi - acelaşi prieten notoriu şi sincer, care în mod normal dar nu oficial finaliza turul României, cu peste 4000 km şi mulţi alţii care deşi nu ii pomenesc, au statutul binemeritat de prieteni.
O mulţime de feţe cunoscute şi o ploaie de saluturi la care răspund cordial şi dacă este multă lume, înseamnă că cei prezenţi au ştiut să îşi aleagă bine week end-ul.
Reşiţa, Cluj, Târgu Mureş, Bucureşti, Galaţi, Sibiu, sunt câteva din oraşele care şi-au trimis copiii la joacă.
Vineri a plouat torenţial dar asta nu a făcut decât să mai spele praful din aer, întrucât sâmbătă, vremea a fost superbă şi nici un strop nu a tulburat buna dispoziţie a vizitatorilor, ba mai mult, seara am participat la recitalul oferit de Mircea Baniciu.
Toate au fost legate cu precizie pentru a îmbuna dispoziţia oricui, iar ziua lui sâmbătă se încheie la poveşti cu bătrânul Tavi.
Duminică ne trezim la 7:30.
Deşi foarte devreme, lumea care nu a ajuns sâmbătă începe să apară.
Era o atmosferă de nuntă, iar ultimele pregătiri se desfăşurau într-un scenariu detaliat şi silenţios.
Sosesc şi prietenii de la Lugoj şi echipa se completează.
Timpul trece şi nerăbdători, cicliştii îşi fac încălzirea într-un concert de zumzet oferit de anvelopele bicicletelor, care sunt garnisite cu dichisuri mai mult sau mai puţin utile.
Vremea era perfectă pentru oameni non-matinali (ca şi mine de altfel) pentru că ochiul somnorosului nu era deranjat de un soare curios, ci apărat de o draperie blânda de nori (ce-i drept, care aştepta o comandă pentru a-şi lepada toată apa din ei).
Într-un târziu ne apropiem şi noi de start. Nu avem de gând să participăm, dar ne permitem să gustăm din uriaşul desert al celor de la Bike Attack şi ne propunem să parcurgem traseul de Race, care numără 60 km prin cele mai frumoase locuri pe care le poţi străbate în zonă.
Start ! şi plutonul de la cursa de maraton, pleacă. După puţin timp îi urmăm şi noi.
Prin pădure, pe poteci şi pe oriunde ne-a purtat marcajul, pelalam fără nici o grijă.
Mi-am propus să văd cât de tare mă pot umple de noroi :D şi în felul acesta nu cruţ nici o baltă, indiferent de cât de mică era ea şi nici o palmă de noroi. Este foarte fain să pedalezi fără nici o grabă, fără nici o grijă că mergând haotic prin noroaie o să îti încarci tricoul cu o lingură de noroi, din contra, dacă poţi să te bucuri de nişte lucruri mărunte precum acestea, îti faci o tură excelentă ! :)
Urcările sunt fabuloase, în special pe drumeagurile cu piatră netasată sau noroi, unde îti pui la încercare calitaţile de echilibrist. Acealea sunt porţiunile unde se înaintează dificil, dar care contribuie la spectacolul pe care îl trăieşti cu prilejul cursei.
Dacă de urcări se pot spune multe, coborârile sunt de 2 feluri: tehnice şi agresive.
Pe porţiunile agresive (deşi sună pompos, nu este nimic foarte special) las bicicleta să ruleze liberă. Viteza pe care o pot atinge pe aceste tipuri de coborâri îmi dă senzaţia că sunt pe şosea. Lipsa virajelor strânse permite abordarea foarte încrezătoare a coborârilor. Din când în când o denivelare mai face să tresar şi să realizez că totuşi sunt pe offroad. Desigur trebuie să îmi menţin un nivel de concentrare ridicat şi să execut manevre foarte natural pentru a rămâne în armonie cu natura dar şi cu bicicleta.
Porţiunile tehnice...
Acestea nu îţi permit să te arunci ca în tinereţe pe derdeluş.
Am întâlnit mulţi participanţi care coborau pe lângă bicicletă, pe aceste porţiuni. Noi coborâm pe biciclete. Desigur doza de nebunie ce o avem are cantităţi diferite de la individ la individ şi astfel cei mai precauţi optează pentru a coborâ pe lângă bicicletă şi mi se pare o alegere înţeleaptă, dat fiind faptul că lipsa de experienţă pe aşa porţiuni poate lăsa urmări grave.
După o astfel de coborâre, un amic de la Arad şi-a rupt clavicula şi o tipă de la Sibiu (cred) a păţit ceva similar, ambii participanţi fiind nevoiţi să abandoneze.
Mulţumiri participanţilor care au dat o mână de ajutor în cazul fetei şi Salvamontiştilor din Caraş Severin pentru intervenţia în cazul băiatului.
Faptul ca traseul a trecut şi pe la Slatina Timiş, a însemnat încă un plus la spectaculozitatea traseului.
Ca arsenalul să fie complet, până la finish mă delectez cu o coborâre excelentă. Rădăcinile copacilor, şanţurile şi porţiunile cu noroi, fac ca această ultimă coborâre să te afle cu zâmbetul pe buze la linia de sosire.
Aşadar Banat Mountain Bike Maraton, a crescut semnificativ faţă de anul trecut şi a ridicat baremul în ceea ce priveşte organizarea unei competiţii de MTB în România.
Punctele de alimentare şi punctele de control au fost amplasate exact unde trebuiau amplasate, în felul acesta a pus la încercare şi atenţia participanţilor în ceea ce priveşte alimentarea şi dozarea efortului între aceste puncte de revitalizare.
Marcajul presărat a fost foarte bine plasat şi elimina complet posibilitatea rătăcirii participanţilor.
Dacă ar mai fii ceva de spus, atunci acele vorbe ar fii numai de laudă la adresa organizatorilor.
Banat Mountain Bike Maraton, ne vedem la anul !

3. Pedalând în ţinutul Gugulanilor 14-15.08.2010

Sâmbătă plecăm.
Nu spun că plecăm dimineaţa, cum de multe ori o spun, pentru că am plecat pe la ora 13, atunci când focăria era în lumea ei, nestingherită de nici o briză rătăcită.
Dan Lupşa este combatantul ce se încumetă să se aventureze în iadul fierbinte şi nu singur ci cu Alex, fiul lui. Un drac, de care îti este imposibil să nu te îndrăgosteşti.
Aşadar 3 ne-buni, 3 biciclete şi multe semafoare la care aşteptăm între Lugoj şi Caransebeş.
Şi aşteptarea la semafoarele alea seamănă cu cozile de la alimentările de pe vremea...
Ajungem la Caransebeş epuizaţi de parcă am împins maşina şi mai facem câteva cumparături superficiale, apoi pornim către Turnul Rueni.
La Turnul Rueni, ne cazăm la frumoasa pensiune a lui Ghiţă Elade - Casa de sub turn, situată la ieşirea din Turnu Rueni, spre Borlova.
Suntem întâmpinaţi impecabil. Oamenii ăştia chiar ştiu să te facă să te simţi bine la ei şi o fac astfel încât îti vine să îti prelungeşti concediul.
În frumoasa zonă a Muntelui Mic, mai era şi Dan (alt Dan) plecat din Timişoara cu trenul până în Caransebeş şi de acolo pe bicicletă spre Ţarcu.
Odată ajunşi la Ghiţă, ne despachetăm bulendrele şi pornim spre Muntele Mic, pe fostul drum militar. Nu cunoşteam starea drumului, dar am aflat că este o porţiune săpată de ape, în rest nici un alt detaliu semnificativ.
Parcurgem repede porţiunea aflată între pensiune şi ieşirea din Borlova, care "ascunde" bifurcaţia ce ne interesa pe noi. Intrăm pe drumeagul aflat în stânga şi mărşăluim pe offroad.
Era alt aer. Cu fiecare pedală simţeam cum mă răcoresc după chinul la care am fost supus de la Timişoara, iar liniştea în care inspiram aerul proaspăt, avea un iz de vis. Parcă nu îmi venea să cred că din iad, am ajuns în Rai şi asta în numai câteva ore.
Lumina păleşte, dar nu din cauza faptului că soarele dispare de pe cer, ci din pricina copacilor care cu a lor coroane generoase ne protejează de arşiţa ce acoperea zona.
Drumul devine din ce în ce mai accidentat, iar piatra udă pe care urcam ne fura gram după gram aderenţa de care aveam nevoie pentru a urca mai degajaţi, ceea ce înseamnă că efortul nostru sporeşte, iar nivelul de concentrare creşte într-atât încât puteam compara mersul pe piatra udă, cu mersul pe gheaţă.
Calvarul îşi atinge apogeul în momentul în care drumul devine din ce în ce mai spălat de apele care au dat târcoale cu ocazia ploilor şi a topirii zăpezilor, acela fiind şi momentul în care trecem la pushbike.
Din când în când solul lipseşte cu desăvârşire şi nişte şanţuri adânci brăzdează drumul, obligându-ne să facem acrobaţii cu bicicleta în spinare. Este clar că acolo apa a măturat şi cea mai mică frimitură de pământ.
Împingem de 1 oră şi suntem demoralizaţi, întrucât nu ne-am aşteptat ca drumul militar să facă instrucţie cu noi. Partea bună din tot necazul acesta, era că aerul proaspat ne răcorea, iar câte o apă ne oferea cel mai bun sirop al momentului.
Facem un popas şi observăm grămezi de grindină. Pe verdele muşchilor de pădure, albul grindinei, contrasta precum petele unui dalmaţian, iar răcoarea într-adevar ne confirma că nu visăm şi că grindina este cât se poate de prezentă.
Mai întâlnim porţiuni pe unde se poate pedala şi ne bucurăm precum 2 copii de cei 20 m, pe care reuşim să îi parcurgem pe bicicletă, în rest push...
Adevărul este că la tura asta, mi-am descoperit calităţile de...împingător şi nu în pedale, ci în piatră.
2,3-2,5 km/h indica kilometrajul lui Dan, pe porţiunile cele mai accentuate ca înclinaţie, că al meu sub 3-4 km/h indică 0 ...
Vedem complexul turistic şi din acel moment mai împingem 20 de minute, până să ieşim ca urşii din pădure după o iarnă epuizantă de hibernat.
Era ora 20 şi puţine minute peste. Ne tragem sufletul pedalând puţin şi ne pregătim să coborâm pe şosea.
Dan porneşte ca o ghiulea, îl urmez şi eu ca o capsă din pistoalele de jucărie din vremurile rătăcite ale copilăriei, ascultând serenada născută din contactul anvelopei de offroad, cu şoseaua.
Pe coborâre, trai şi viaţă, dar un soi de plictiseală mocnea pe lângă mine, cu toate că trăiam fiecare km/h indicat de kilometraj.
Este frumoasă şoseaua de pe Muntele Mic, numai că vegetaţia de pe marginea drumului, a crescut în maniera în care o maşină aparută în faţă, este ca un chestionar la care în timp ce cauţi răspunsul la întrebare, vine următoarea...
Deci viteză prea mare nu poţi să guşti. În lumina slabă a soarelui ce apunea, am reuşit printr-un travaliu, un 61 km/h.
Ace de păr peste tot, parcă este frizerie şi ultima porţiune a şoselei mă îmbată suficient încât să reuşesc să opresc armăsarul, prin parcarea de la Valea Craiului, unde de altfel ating şi maximul vitezei.
Vine şi Dan după câteva minute.
Nu reţin când l-am depaşit şi nici unde s-a întamplat.
Pornim împreună către Terra. Aici pe altă planetă, avem permisiunea de a sta limitat.
Urmează porţiunea dintre Valea Craiului şi Borlova, care spre surprinderea noastră, nu a fost uitată, ba din contra, pe această porţiune a fost aruncată o piatră maruntă şi neagră, ce-i drept netasată, care ne oferă plăcerea de a coborî precum pe bile de rulment...
Intrăm în Borlova. Dan este în spate, că eu merg ca la curse prin asfaltul măcinat al borlovenilor şi din când în când mai fac un salt de gazelă peste nişte grote căscate parcă aşteptând să ne înghită.
Scăpăm şi de Borlova şi mai pedalăm 5 minute până la pensiune.
Mergem să facem un duş autentic la râul ce trece prin spatele casei şi venim să mâncăm, grăbiţi de ţânţarii care îşi dezlănţuiau raidurile către noi.
Peste noapte ne odihnim excelent, după o zi trăită fără gânduri.
Duminică, cocoşul electronic ne dă trezirea la 7:30.
Alex rămâne implacabil în lumea viselor.
Mergem să facem acelaşi duş original, apoi pregătim nişte paste delicioase, de îmi vine să îmi pun în rucsac în loc de bulendre :)
La ora 9:20 îmi salut oamenii dragi şi pornesc singur către Muntele Mic, de data aceasta pe întoarcerea din seara precedentă.
După 1:20 ajung în poiana Jigoria şi atac coborârea către Poiana Mărului.
Dan (celălalt Dan) mă aşteptă în Oţelul Roşu. A coborât de la Cuntu şi s-a bucurat de frumuseţea zonei vizitate.
Aşadar trebuie să ajung repede, deşi am destul de mers.
Coborârea este foarte faină, dar sunt unele porţiuni unde trebuie să fiu atent (pietre rotunde ude, deci lispă de aderenţă).
Kilometru după kilometru şi ajung în coada lacului din Poiană, deci încep betoanele. Mi-aş fi dorit să poposesc 2 minute la baraj, dar eram aşteptat şi nu puteam să deviez de la plan.
Pe platul dintre Poiana Mărului şi Zăvoi, ajutat de mână lui Eol, rulez cu 38km/h constant şi astfel ajung foarte repede la Oţelul.
Întâlnirea cu Dan o am la restaurantul de la ieşirea dinspre Caransebeş, unde fac pauză pentru o răcoritoare, binemeritată.
22 km de mai despart de Caransebeş, iar trenul îl avem la ora 16. Stând bine cu timpul, nu ne grăbim şi după ce mai stăm la o vorbă, pornim călare către capitala de judeţ.
Reîntâlnesc focăria, de care nu îmi era deloc dor, dar o înfrunt, neavând alternativă.
Din vorba în vorbă, ajungem în Caransebeş şi oprim direct la gară pentru a verifica trenul, care într-adevăr soseşte la 15:45 şi staţionează 10 minute.
Cumpărăm 2 tablete de glucoză şi un Mountain Dew (cea mai explozivă alegere) şi ne îndreptăm către podul de peste Timiş, dar nu pentru a face cascadorii, ci pentru a coborâ la râu şi a ne relaxa în apă.
Aveam o oarecare pată de ruşine referitoare la acţiunea asta, dar ruşinea a durat până am ajuns la râu.
Să stai cu picioarele în apă, nu este o filozofie, este o relaxare pe care oricine si-o poate permite şi dacă tot am ajuns în punctul acela, de ce sa nu îmi curaţ şi bicicleta de noroi ?!
M-am ajutat de şosete şi am făcut bicicleta, oglindă. Dacă mă întreba cineva, de unde vin, îi răspundeam orice altceva în afară de munte, pentru că eram prea curat atât eu cât şi calul meu şi oricum nu m-ar fi crezut :)
Îmi schimb echipamentul plin de noroi, cu haine curate, încălţămintea de MTB cu sandale şi savurez amintirile din tura aceasta, în timp ce aştept ca Dan să îşi cureţe şi el bicicleta :))
Momentul de trândăvie, nu a durat o veşnicie, dar ne-am relaxat foarte fain :)
Era 15:25 când ne-am urnit din loc şi am mers să ne cumpărăm biletele de tren.
La 15:47 ajunge trenul şi urcăm. Dan are ceva emoţii referitoare la faptul că din nou trebuie să dicute cu şefii de tren pentru bicicletă, dar îl liniştesc spunându-i că este absolut legal şi precizat în regulament acest aspect.
Aşadar i-am explicat şefului de tren că în articolul C6, litera V este punctat acest subiect şi cum se procedează, iar el s-a conformat, rupându-ne bilet pentru biciclete (5 lei / 100km)
Aviz amatorilor...
În tren, căldura îmi dădea impresia că merg la mare şi către casă...
Apropiindu-ne de Timişoara, trecem cu şarpele de metal printr-o ploaie care mai răcoreşte atmosfera şi ne oferă o clipă de respiro.
Ajunşi în gară, cei 2 voinici, despachetează jucăriile şi pornesc spre casele lor, lăsând în urmă trenul, gara, muntele şi povestea aceasta.