Oraviţa - Anina

Povestind istoria...

A trecut încă un week end şi încă o poveste s-a punctat în jurnal. Este vorba despre o altfel de poveste... una cu un viitor incert, dar cu un trecut şi un prezent grandios.
O poveste îndrăgită de multe generaţii şi păstrată în cele mai frumoase gânduri ale celor care au ştiut să găsească "frumosul" în lucruri simple.
Iniţial planul sfârşitului de săptămână era să merg la Arad, pentru a o susţine pe Ioana Hăulică, fata cea mare a lui Radu şi a Marianei, care participa la o competiţie de înot.
Până vineri la ora 01:00 oscilam în privinţa destinaţiei, dar în cele din urmă fluierul trenului m-a convins că trebuie să ma scuz sincer faţă de prietenii mei şi să mă îndrept către Oraviţa pentru a participa la istorie. Istorie scrisă cu o cerneală care dă semne că ar vrea să se termine, să existe numai în amintiri, poze sau nişte arhive prăfuite.
De la Oraviţa la Anina cei 33 de kilometri de cale ferată par interminabili şi numai bornele hectometrice îmi amintesc de faptul că vom ajunge la capăt. Vremea incredibilă a reuşit să pasteleze perfect imaginea unei toamne adevarate şi scara vagonului de pe care priveam, mi se părea mai confortabilă decât credeam că este.
Cele 2 vagoane arată bine, sunt îngrijite. Băncile de lemn şi încălzirea pe sobă cu lemne îmi lasă o impresie ciudată că nu sunt în România...
Peisajul este asemenea unui vis....podurile zvelte fac adevărate salturi încremenite legând pasiv un versant de altul. Tunelurile finisate sau nefinisate, lungi sau scurte, spectaculoase sau nu, ascund trenul care precum un melc îşi continuă placid drumul său prin întunericul rece.
Pădurile din jur oferă un spectacol mut, multicolor. O adevarată speranţă că nimic din ce trăieşti nu trebuie să se termine.
Soarele lipsit de puteri trage să se odihnească, încălzind cu blândeţe dansul ilustru al unui uliu care pare a-şi fi abandonat ţelul şi ultima speranţă şi caută resemnat să mai simtă odată curentul de aer cald ce îi mangâie penajul şi îl poartă fără ţintă pe valea ce se întinde lângă noi.
Fluieratul trenului seamănă cu un salut adresat sincer şi scurt meleagurilor care ne primesc.
Se vede Anina...
Oraşul a primit crunta pedeapsă de a parea sărac, bolnăvicios, aproape părăsit, dar cert uitat de noi cei care inspirăm aer de occident. În dreapta, sus, pădurea arde şi fumul înveleşte oraşul, ascunzându-l părinteşte parcă să îi spele ruşinea.
Gara este mică, dar cochetă. Simplitatea o face mai frumoasă şi mai însemnată, iar copacii care se înalţă în jur cunosc mai bine viaţa amorţită a oraşului.
Privesc biletul... valorează 4,40 lei dar nu justifică efuziunea trăită în 33 de kilometri. Este un preţ mult prea mic pentru ceea ce am primit....este un preţ generos pentru oamenii care urcă în tren.
Simt frigul care se trezeşte şi muşcă nemilos. E timpul să ne retagem.
Dormim în Anina...
Noaptea trece repede căci la 5:20 ne trezim şi la scurt timp plecăm pe jos în direcţia Oraviţa pe calea ferată.
Planul ce ni-l propusesem sâmbătă, se concretizează. Reuşim, cum numai noi ştim, să ajungem la Ciudanoviţa, unde urcăm în acelaşi tren care mai are 17 kilometri până la Oraviţa...
În tren, soba încălzea aerul şi era aşa de bine...
...priveam pe geam şi o întrebare îmi venea în minte:
-Oare va mai dura...?
...dar nu am primit nici un răspuns.