Făgăraş, o lume de ciocolată !

Poze
Scurtă introducere...
Doream să schimb pedalatul cu mersul pe munte.
După 3 week end-uri consecutive de pedalat, un al 4-lea părea că nu îşi va mai găsi loc nici în blog dar mai ales la mine în stomac.
Planul îl fac mai repede decât o omletă şi asta pentru că nu prea îmi stă în fire să am răbdare când vine vorba să plec, aş putea spune chiar indiferent de locaţie. (oricum în realitate nu este aşa, dar faza asta dă bine în blog)
Făgăraş este victima, sau mai bine spus el a avut puterea telepatică cea mai mare pentru a mă face să dezvolt o obsesie dintr-o idee.
Îmi îndrept gândurile către Făgăraş, cel mai spectaculos lanţ muntos din ţară şi totodată locul unde cocalarii vin precum urşii la miere, iar ca partener de potecărit reuşesc să il inspir pe Călin Crainic.

Călin Crainic

3, 2, 1....începem

Joi seara plecăm din Timişoara şi înnoptăm la Hunedoara la bunica lui Călin.
De multe ori când plec într-o tură, am harul de a dormi prost şi asta fără un motiv solid şi evident dorm aiurea şi de data asta. Măcar acuma am analizat cauzele : căldura (la 15 grade învelit) şi ţânţarii (la 15 grade dezvelit)...
Vineri, dimineaţa ne prinde harnici şi grăbiţi să plecăm către munţi, ce-i drept mai grăbiţi decât harnici şi la scurt timp după ce servim micul dejun, pornim.
Din Hunedoara zburăm la Sibiu unde facem popas pentru cumpărăturile necesare stomacului nostru la o astfel de tură şi în cele din urmă intrăm la Hervis (un magazin mare cu produse mici) pentru a mai pierde din timpul incomensurabil de liber pe care îl aveam la dispoziţie.
Seara ne găseşte la Turnu Roşu, mai exact în zona mănăstirii din Turnu Roşu şi după ce mâncăm ceva, picotim niţel (1 oră) apoi ne mobilizăm pentru pregătirea rucsacilor.
La ora 21 suntem în sacii de dormint, pe izolire, sub masa din spaţiul amenajat langă mănăstire.
...adică pe aici pe dedesubt.
Plecarea spre înălţimi, o stabilim la 5, deci la 4 ne vom trezi şi sunt puţine ore de somn înainte de o tură lungă, ceea ce înseamnă că trebuie să profităm de fiecare minut de somn şi să ne odihnim.
Dacă înainte cu o seară am dormit prost, ei bine, în seara asta nu am dormit...
Comparând somnul de joi cu cel de vineri, acesta din urmă nu se poate numi somn nici pentru mine dar nici pentru Călin, ba mai mult când eram aţipit, m-am trezit cu o senzaţie de usturime pe braţ şi o dâră portocalie, care acuma este maro, deci mulţumesc gongilor care m-au pândit.
Sună ceasul la 4 şi bine face, pentru că întrerupe calvarul la care ne-am supus, de bună voie şi nesiliţi de nimeni.
Primul lucru care îl aud de la Călin este :
-Bă ce prost am dormit...
Strângem tabăra, mâncăm şi plecăm.
Este sâmbătă şi este întuneric, dar foarte plăcut şi la lumina lunii mărşăluim fără a scoate nici un cuvânt.
După 1,5 km de drum forestier, urmează 20 de minute de urcuş abrupt, care scoate orice frimitură de pretenţie din noi şi traseul continuă slăbind ce-i drept lasoul din jurul gâtului dar încă oferind "plăcerea" de a inspira cu porţia.
Când se crapa de zi, eram deja sătui de mers căci pe traseele împădurile, soarele ce probabil îşi facea simţită prezenţa la malul mării, aici chiulea. Prin obscuritatea prin care gâfâiam, am reuşit să localizez după sunete, nişte porci mistreţi. Păreau de culoare gri-cenuşiu şi se mişcau foarte repede, dar nu aveau treaba noastră, cel puţin faptul că se aflau la o distanţă de noi aşa îmi lăsa impresia.
Ieşim în creastă.
După două ore şi jumate ne aflam la lumină. Continuăm pe marcajul de creastă şi după 4 ore de mers continuu, decidem să facem prima pauză. Ne hidratam constant deci nu era nimic de spus din punctul acesta de vedere şi nici obosiţi nu eram, dar simţeam că este bine să facem o pauză de 10 minute să gustăm ceva dulce.
De pe versant observăm oameni în vale care par a avea ceva activitate, dar nu reuşim să desluşim cu ce se ocupă ei mai exact.
Ritmul în care mergeam era unul constant şi nici unul din noi 2 nu părea să încerce ruperi de ritm sau de picioare.
Pe măsură ce soarele se ridica, începeam să ne simţim tot mai dezmierdaţi.
Senin, linişte şi nici urmă de turişti. Perfect din acest punct de vedere dar gunoaiele ce le întălnim pe traseu sunt atât de prezente şi de reale încât avem impresia că ne urează "drum bun" sau că au un rol decorativ în viaţa muntelui, când de fapt ele sunt dovada incontestabilă a trecerii unor entităţi a căror IQ nu este mai mare decât caloriile unui Tic-Tac.
"Discover the carpathian garden", în realitate înseamnă de fapt "discover the carpathian garbage"...
Continuăm "pelerinajul" nostru montan şi ne oprim la lacul Avrig pentru a mânca ceva mai consistent şi pentru a ne răcori picioarele.
Apărat de gulerul înalt şi abrupt al crestelor, lacul Avrig este de o cromatică naivă şi momentul care te aduce lângă lac, te îndeamnă să poposeşti puţin pentru a asculta liniştea în care lacul îşi păstrează culoarea.
Un cort ancorat lângă lac, pare uitat de cineva, dar ne reaminteşte că există şi oameni prin zonă.
Împrejurilime sunt fabuloase. Văile sunt adânci şi mari, împodobite de verdeaţă iar versanţii mă copleşesc cu a lor statură şi îmi lasă impresia că sunt nişte străjeri uitaţi în vremuri de asedii.
Pe văi se găseşte apă şi nu se merge mai mult de 1-2 ore până să poţi ajunge la o astfel de sursă în cazul în care situaţia ţi-o cere. Singurul dezavantaj este că până la sursele de apă din căldări este destul de coborât şi incredibil de urcat.
De la lacul Avrig urcăm spre vârful Scara, de unde începem să vedem tot mai limpede orizonturile pe care dorim să punem piciorul.
Puţinii nori care se zbenguiau curioşi pe cerul albastru semănau cu nişte repere menite să ne arate traiectoria corectă pentru aflarea unei comori, care era prezentă la fiecare pas şi fiecare gură de aer inspirată.
Coborând de pe Scara, punem pas după pas pe şaua Şerbotei, de unde în dreapta putem vedea Căldarea Mieilor, dar şi urcarea ce ne aşteaptă până pe vârful Şerbota.
Nu ne grăbim. Mai facem un popas scurt în şa, apoi pedalăm strângând din dinţi până întălnim un stâlp de marcaj pe care scrie...
...am ajuns.
Vârful Şerbota este un fel de prag psihologic care te iniţiază în nebunia ce urmează şi care se cheamă Custura Sărăţii.
Nu perdem mult timp pe vârf. Stăm atât cât să îmbracăm ceva mai serios pe noi şi să imortalizăm ceea ce ne aştepta, apoi plecăm.
Nu ştiu din ce motiv pornesc primul...şi aveam o aşa de mare oroare de haurile pe care trebuia să le cobor, de nu îmi explic de ce am luat-o primul. Nu sunt "vechi" pe munte şi fobia asta îşi avea explicaţia cât se poate de plauzibilă...
-Seamănă cu Porţile Închise, îi spun lui Călin.
-Numai că este de 15 ori mai aiurea, îmi răspunde.
Coborâm...şi fiecare metru parcurs înseamnă şi un pas mai aproape de Negoiu. Această coborâre seamănă cu un stagiu de ucenicie pe care trebuie să îl faci dacă vrei să ajungi în cele mai înalte puncte de pe harta făgăraşului.
Călin este la câţiva metri în spatele meu. Înaintăm şi încep să mă descurc din ce în ce mai bine.
Mă mişc mai degajat, mai sigur şi inima nu mai îmi bate precum Brucee Lee în filme...
Spectaculoasă coborâre, dar nimic care să îţi afecteze echilibrul.
Gata, terminăm de ţopăit prin Custură şi un sentiment de "mai vreau o dată" mă face să zâmbesc larg.

Custura Sărăţii, văzută din partea estică

Aşadar parcurg stagiul de ucenicie sărată a Custurii şi asta mă face să mă simt mai "umblat", mai hotătât şi mai sigur pe mine. Simţeam că am scăpat de ceva ce aveam impresia că mă va urmări toată viaţa : frica de înălţime !
Turişi. Începe sălbăticia sau civilizaţia ?!
Urcăm spre Nogoiu şi ne întâlnim cu o mulţime de turişti care fie urcă şi ei, fie coboară îndreptându-se către Cusură.
Când urci spre Negoiu, ai impresia că ajungi acasă...şi că te aşteaptă vre-un membru al familiei cu ceva bunătăţuri.
Încă ne mişcăm bine şi în scurt timp...
...stăm la coadă pentru amărâta asta de poză. Amărâtă, dar am mers ceva până să ajungem să o avem.
Vântul începe să bată şi auzim de la cei prezenţi că vremea se va strica şi drept vorbind nu aveai nevoie de ceva studii superioare pentru a te lămuri din acest punct de vedere.
Multă lume şi noi grăbiţi...este ca la supermarket.
Îl lăsăm pe Negoiu acolo unde l-am găsit şi coborâm spre strungi.
La un moment dat ne oprim şi urmează un scurt şi eficient dialog :
-Avem 2 variante : Strunga Dracului sau Strunga Doamnei. (Calin)
-Pe unde-i mai scurt? (eu)
-Sunt la fel. (Calin)
-Atunci hai prin Strunga Dracului (auzisem că e spectaculoasă şi curiozitatea-mi caracteristică m-a dat de gol)
-Da' vezi că îi al dracului şi se merge cu morcovu'... (Călin)
-Ok, hai.
Şi dialogul nostru stârneşte amuzamentul celor din preajma noastră.
Eu primul şi fiind familiarizat cu lanţurile, că doar am obţinut brevetul din Custură, cobor fără nici un fel de grijă. Călin vine după ce eliberez lanţul.
În Strunga Dracului...turişti.
Schimbăm 2-3 vorbe şi obţinem prioritatea de care aveam nevoie pentru a continua. Coborâm şi...din nou turişti. Parcă era bulevard.
Depăşim şi până jos nu ne mai întrerupe nimeni.
Faină strunga asta şi pentru a coborâ relaxat prin strungă chiar ai nevoie de Custura Sărăţii.
Pornim pe îngusta potecă de grogotiş, spre lacul şi refugiul Călţun, unde odată ajunşi ne putem bucura de compania multora prezenţi în zonă...sau nu...

Spre refugiul şi lacul Călţun

Ne retragem în coada lacului, la varsare, acolo unde nu vedeam şi nu auzeam pe nimeni în afară de cântecul apei şi ne aşezăm pentru 2 minute, timp în care ne reîncărcăm bateriile. În spatele nostru, vârfurile erau sub o perdea de nori închişi la culoare şi vânticelul care adia, era mai rece.

Călţun şi refugiul şi lacul

Am stabilit pe traseu că odată ajunşi la Călţun, dormim 1 oră...dar unde, cum ?
Cu atâta lume în jur şi cu vremea ce se închidea de la minut la minut, nu era cazul să ne respectăm planul şi începeam să simt şi să mă liniştesc cu ideea că nu avem cum să ajungem la Viştea. Deşi aveam impresia că mergem bine, de fapt mergeam rău. De la 5 dimineaţa de când am pornit şi până în momentul de faţă, am parcurs prea puţin pentru a mai spera la Viştea în condiţiile în care lumina şi vremea bună aveau să ne părăsească.
Plecăm de la Călţun şi paşii ne poartă spre vârful Lăiţei şi apoi spre Lăiţa.
Lăsăm în urmă nu numai nişte locuri frumoase şi nişte nume ci lăsăm în urmă un adevărat spectacol, o adevărată bătălie între soare şi nori, care prin înfruntarea lor încercau să cucerească piscurile înalte aflate în inimile noastre.
Ajungem la intersecţia a 2 marcaje : cel care continuă pe crestă spre Viştea şi cel care coboară la Bâlea Lac. Ajungem la momentul în care trebuie să ne decidem după 14 ore şi jumate de mers, dacă mai continuăm sau nu spre Viştea.
Analizăm situaţia : vremea care se înrăutăţeşte, epuizarea care pune tot mai pregnant stăpânire pe noi, ora târzie deci lipsa de limină într-o eventuală hotărâre de a continua şi conchidem...ne retragem.
Până la Viştea, în condiţiile de faţă, mai făceam 6 ore, dacă reuşeam să funcţionăm ca o echipă, excluzând celelalte aspecte colaterale, care aveau o importanţă decisivă, obiectiv vorbind.
Îl sun pe Fane (Teodor Tulpan) să îl întreb despre refugiul salvamontiştilor şi alte detalii care mă interesează, precum locurile disponibile.
Îmi recomandă să merg cu încredere pentru că indiferent de situaţie, băieţii de acolo ne vor ajuta în ceea ce priveşte camparea noastră.
Rămâne plăcut surprins să audă că am pornit tocmai din Turnu Roşu şi mă consolează cu un sincer : bravo mă băieţi !
Auzeam muzică, gălăgie şi chiuituri asemenea unei nunţi, dar nu puteam fii tulburaţi întrucât tot ce puteam vedea erau vârfurile înalte şi ascuţite ale Făgăraşului.

Aveam impresia că vom coborâ în iad şi nu la Bâlea Lac.
Urmăm marcajul îndeaproape, coborând încet şi prudent. Lipsa de vizibilitate nu ne permitea să localizăm mai mult de 2 marcaje consecutive şi nici un motiv nu ne zorea.
Ajungem jos, auzim fiecare zgomot din jurul nostru, dar nu putem vedea nimic şi trec 2-3 minute până reuşesc să îmi stabilesc poziţia (intuitiv) şi să pornim spre cabana salvamontiştilor, unde ajungem într-un minut...
Refugiul este plin. Cu toate acestea ni se pregătesc 2 banchete late şi 2 sraturi de bureţi pufoşi.
Simţim că vom dormi mult mai bine decât noaptea precedentă, chiar incomparabil şi intrăm în refugiu să ne consolăm aproape dar departe de carnavalul de la Bâlea...
Luăm legatura cu Sorin Bătrân şi schimbăm câteva vorbe. A venit cu nişte prieteni prin zonă şi au urcat de la Bâlea până pe Moldoveanu.
Vremea de Duminică va rămâne urâtă şi va ploua, asta auzim de la cei prezenţi. Sperăm totuşi să nu aibă dreptate şi să ne continuăm tura, în caz contrar vom fii nevoiţi să ne încheiem planurile.
Adormim foarte repede şi prin somnul profund îmi realaxez toate ciolanele.
Noaptea plouă şi numai luminile unor fulgere rătăcine ne întăresc convingerea că nu vom putea continua şi a 2-a zi.
Ne trezim pe la 8 şi ne împachetăm repede, dar afară vremea este închisă şi plouă...
Luăm legătura cu Sorin şi îl anunţăm că nu mai continuăm şi îl rugăm să ne ducă la Turnu Roşu pentru a recupera maşina şi a porni spre casă.
Plecăm nu înainte de a mânca şi le mulţumi băieţilor de la salvamont pentru mâna de ajutor.
Plouă mărunt şi este frig, iar norul ce stă agăţat pe valea Bâlei oferă muntelui un "aer" de câmp de luptă.
Din când în când mai trec maşini pe lângă noi, dar nici una care să oprească şi să ne ducă la Bâlea Cascadă, unde ne aştepta Sorin, iar pe margine, îl spaţiile largi, "friptangii" îşi "încălzeau" focurile...
Intrăm pe marcajul albastru şi coborâm pe la pilonul al 2-lea al telecabinei, mergând pe poteca ce intra în zona împădurită. Iniţial am zis că mergem pe sosea, dar un gând iniţial nu înseamnă unul irevocabil...
Pe marcajul albastru (triunghi albastru) mergem ascultând huruitul cascadei, însă fără să o vedem. După o oră şi jumate ajungem la Bâlea Cascadă, unde ne întâlnim cu Sorin şi prietenul său şi pornim către Turnu Roşu.
Atmosferă de sărbătoare în maşină la Sorin şi asta de fiecare dată când am avut ocazia de a merge cu el, iar schimbul de glume şi replici nu se lasă aşteptate.
Deşi uşor descumpăniţi, râdem la fiecare frază şi asta face ca drumul de la Bâlea Cascadă şi pâna la Turnu Roşu să pară scurt.
Maşina o lăsasem la mănăstire şi tot acolo a trebuit să urcăm să o luăm.
Ajunşi la mănăstire, facem toţi 4 o bine meritată pauză de masă şi mâncăm fiecare ce avem mai mult sau mai puţin bun :))
Eu şi Călin, savurăm slănină, roşii, ceapă, caşcaval (de promoţie), ardei şi alte mirodenii, iar cei 2 voinici îşi fac o supă "vietnameză" care după modul în care au mimat ca o savureaza, cred că era aiurea rău de tot :))
Strângem conştiincioşi, astfel încât în urma noastră să nu rămână mizerie şi pornim, noi către Timisoara, iar ei către intersecţia cu DN 7C pentru a-i recupera şi pe ceilalţi prieteni ai lor.

Sorin Bătrân (da' să ştiţi că numai numele îi bătrân)

Planul nostru de a realiza parcurgerea integrală a crestei în 48 ore nu a putut rezista în faţa condiţiilor meteo şi a altor factori.
S-a născut în schimb o altă tură, o experienţă şi un vis ce va trebui împlinit.
O retragere nu înseamnă o înfrângere, ci un pas de a împinge lucrurile mai departe.

Făgăraş...
Nimic mai mult.
Este singurul munte care nu are nevoie de o altă prezentare. Singurul munte în faţa căuia orice cuvânt măreţ umbreşte.
.
.
.
Blogul lui Călin Crainic. Merită urmărit !
.
.
.

3T - Trei ture tari !

1. TRANSFĂGĂRĂŞAN 31.07.2010

Cunoscut şi sub numele "de cod" DN 7C, Transfăgărăşanul a fost şi este unul din cele mai spectaculoase trasee de şosea, de care foarte mulţi amatori de ciclism s-au îndrăgostit şi nu datorită stării ireproşabile a asfaltului, ci datorită faptului că are o oarecare doză de impozanţă cu care îşi etalează lungimea.
Profit de timpul generos de liber pe care îl am la dispoziţie şi pornesc împreună cu al meu bun tovarăş de suferinţă, Cosmin, în frumoasa zonă a Făgăraşului, pentru a pedala pe Transfăgăraşan.
La Cârţişoara s-au adunat ciclisti din toată ţara pentru a se bucura împreună de o sărbatoare nerecunoscută în calendarul Ortodox, dar foarte apreciată în rândul amatorilor sportului pe două roţi cu tracţiune "bălegăroasă".
Multă lume, vreme frumoasă şi nici un motiv să nu ne bucurăm de fiecare metru al şoselei ce serpuieste zdrenţuită pe două judeţe.
În ciuda aparenţelor, Transfagărăşanul îşi va mai face datoria mult timp deşi arată precum un vechi şi ruginit Taf, uitat în ploile năprasnice ale mulţilor.
Planul iniţial de a merge din Cârţişoara la Curtea de Argeş, este spulberat rapid de o întârziere-ghiulea în ceea ce priveşte ora la care noi am ajuns la Cârţişoara.
Oricum ideea abandonării planului-epavă, venise tocmai la Bâlea Lac.
Plutonul de ciclişti se pune în mişcare şi în cele din urmă şi noi. Nu ne grăbeam, deşi întârziaţi, pedalam de parcă am fi închiriat soarele şi vremea bună şi acestea aveau să stea agăţate până ajungem noi la Curtea de Argeş.
Kilometru după kilometru şi Bâlea Cascadă ne întâmpină cu o cohortă de turişti veniţi din toate colţurile ţării. Facem popas (că nu ne grăbeam) şi ne luăm spre înfruptare un colac secuiesc, presărat cu nucă de cocos.
Zăbovim la taifas cu diverşi amici şi reuşim să ne mobilizăm pentru a pleca spre următorul punct de interes şi anume Bâlea Lac.
Pe parcurs mai oprim pentru a alimenta bidoanele cu apă, în rest urcăm ascultând sunetul transmisiei de la bicicletă, care sună precum o baladă cu rima dată de ritmul cadenţei.
Ultimii 5 kilometri (cei mai frumoşi din partea nordică a Transfăgăraşanului) ondulaţi şi chinuiţi parcă de propria soartă, seamănă cu modelul de frişcă de pe un tort care în alte vremuri ştiam să îl savurez şi nu doar să îl molfăi.
Acele de păr artistic aşezate, îmi dau impresia că au fost puse de un nepriceput pentru a înţepa tălpile oricărui vizitator curios care se avântă prin zonă, dar nu reuşesc să facă altceva decât să condimenteze, într-o manieră pozitivă, chinul la care se supune curiosul care vizitează meleagurile.
Ajungem sus, asta înseamnă 2000 şi câţiva metri nesemnificativi, primiţi bonus şi foarte generos din partea muntelui.
Lumea prezentă la Bâlea Lac, anunţă un fel de bâlci care are loc week end de week end, excepţie făcând probabil week end ul în care vremea frumoasă uită să apară.
Soarele şi vremea bună ce ni le-am fi dorit să rămână târziu după ora 21, au fost înlocuite de un plafon sedentar de nori suri, iar vântul ce adia, îmi împrospăta speranţa că iarna care neanunţată are să vie odată şi-odată.
Facem cale întoarsă, fără să punem la suflet succesul unui plan neinspirat.
Coborârea pe Transfăgărăşan seamană cu atacul unui şoim asupra unei alte înaripate. Virajele rapide şi maşinile care participă la traficul rutier par presărate intenţionat pentru a pune la încercare îndemânarea şi curajul îndrăzneţilor care nu se sfiesc să utilizeze tardiv frânele.
Am avut buna inspiraţie să luăm haine serioase pe noi, înainte de a ne arunca pe coborâre, în felul acesta, odată ajunşi jos, ne mândrim că ştim să facem şi alegeri bune :)
Schimbăm câteva cuvinte cu Ştefan Hodi, un prieten notoriu, pe care turul României l-a adus la Cârţişoara să pedaleze împreună cu restul ciclistilor, apoi plecăm către judeţul Timiş.
A fost o tură scurtă şi faptul că am străbătut jumătate de ţară, pentru numai 60 de kilometri de pedalat, nu punctează altceva decât dragostea noastră faţă de ciclism....sau o nebunie puerilă ce uneori pune stăpânire pe noi.
Transfăgărăşanul rămâne la fel de frumos şi impunător precum numele ce îl face cunoscut şi merită vizitat an de an.

2. BANAT MOUNTAIN BIKE MARATON 7-8.08.2010

Organizat de Bike Attack Reşiţa, adică de nişte oameni foarte pasionaţi, Banat Mountain Bike Maraton este una din cele mai frumoase competiţii de MTB ce se organizează în România.
Anul acesta cei de la Bike Attack promiteau o adevărată distracţie pe două roţi, întrucât traseele pe care aveau să se desfăşoare cele 3 probe, au fost radical modificate.
Plec din Timişoara sâmbătă, împreună cu Pavel Cojocariu (Paul, cum îi mai spun prietenii), patronul magazinului Supreme Bike Center (SBC) şi cu familia acestuia, iar timpul petrecut în maşină până la Gărâna, a fost presărat cu momente amuzante, oferite de fata cea mică a lui Paul, o simpatică de 5 anişori.
Ajungem pe frumoasele meleaguri bănăţene de la Gărâna şi prezenţa noastră este repede observată de prietenii noştri care aveau deja stabilite taberele.
Următorul ceas îl consumăm cu ridicarea corturilor şi alte pregătiri.
Ne-am ales un loc foarte fain şi la scurt timp aprind un foc de toată frumuseţea, pe care îl las în seama celor care se ocupă de "bucătărie", apoi plec să îmi salut prietenii alături de care am trăit multe momente ce au ajutat la cimentarea relaţiei dintre noi.
Aşadar din listă nu lipsesc : Radu Hăuluică şi minunata lui familie, Ştefan Hodi - acelaşi prieten notoriu şi sincer, care în mod normal dar nu oficial finaliza turul României, cu peste 4000 km şi mulţi alţii care deşi nu ii pomenesc, au statutul binemeritat de prieteni.
O mulţime de feţe cunoscute şi o ploaie de saluturi la care răspund cordial şi dacă este multă lume, înseamnă că cei prezenţi au ştiut să îşi aleagă bine week end-ul.
Reşiţa, Cluj, Târgu Mureş, Bucureşti, Galaţi, Sibiu, sunt câteva din oraşele care şi-au trimis copiii la joacă.
Vineri a plouat torenţial dar asta nu a făcut decât să mai spele praful din aer, întrucât sâmbătă, vremea a fost superbă şi nici un strop nu a tulburat buna dispoziţie a vizitatorilor, ba mai mult, seara am participat la recitalul oferit de Mircea Baniciu.
Toate au fost legate cu precizie pentru a îmbuna dispoziţia oricui, iar ziua lui sâmbătă se încheie la poveşti cu bătrânul Tavi.
Duminică ne trezim la 7:30.
Deşi foarte devreme, lumea care nu a ajuns sâmbătă începe să apară.
Era o atmosferă de nuntă, iar ultimele pregătiri se desfăşurau într-un scenariu detaliat şi silenţios.
Sosesc şi prietenii de la Lugoj şi echipa se completează.
Timpul trece şi nerăbdători, cicliştii îşi fac încălzirea într-un concert de zumzet oferit de anvelopele bicicletelor, care sunt garnisite cu dichisuri mai mult sau mai puţin utile.
Vremea era perfectă pentru oameni non-matinali (ca şi mine de altfel) pentru că ochiul somnorosului nu era deranjat de un soare curios, ci apărat de o draperie blânda de nori (ce-i drept, care aştepta o comandă pentru a-şi lepada toată apa din ei).
Într-un târziu ne apropiem şi noi de start. Nu avem de gând să participăm, dar ne permitem să gustăm din uriaşul desert al celor de la Bike Attack şi ne propunem să parcurgem traseul de Race, care numără 60 km prin cele mai frumoase locuri pe care le poţi străbate în zonă.
Start ! şi plutonul de la cursa de maraton, pleacă. După puţin timp îi urmăm şi noi.
Prin pădure, pe poteci şi pe oriunde ne-a purtat marcajul, pelalam fără nici o grijă.
Mi-am propus să văd cât de tare mă pot umple de noroi :D şi în felul acesta nu cruţ nici o baltă, indiferent de cât de mică era ea şi nici o palmă de noroi. Este foarte fain să pedalezi fără nici o grabă, fără nici o grijă că mergând haotic prin noroaie o să îti încarci tricoul cu o lingură de noroi, din contra, dacă poţi să te bucuri de nişte lucruri mărunte precum acestea, îti faci o tură excelentă ! :)
Urcările sunt fabuloase, în special pe drumeagurile cu piatră netasată sau noroi, unde îti pui la încercare calitaţile de echilibrist. Acealea sunt porţiunile unde se înaintează dificil, dar care contribuie la spectacolul pe care îl trăieşti cu prilejul cursei.
Dacă de urcări se pot spune multe, coborârile sunt de 2 feluri: tehnice şi agresive.
Pe porţiunile agresive (deşi sună pompos, nu este nimic foarte special) las bicicleta să ruleze liberă. Viteza pe care o pot atinge pe aceste tipuri de coborâri îmi dă senzaţia că sunt pe şosea. Lipsa virajelor strânse permite abordarea foarte încrezătoare a coborârilor. Din când în când o denivelare mai face să tresar şi să realizez că totuşi sunt pe offroad. Desigur trebuie să îmi menţin un nivel de concentrare ridicat şi să execut manevre foarte natural pentru a rămâne în armonie cu natura dar şi cu bicicleta.
Porţiunile tehnice...
Acestea nu îţi permit să te arunci ca în tinereţe pe derdeluş.
Am întâlnit mulţi participanţi care coborau pe lângă bicicletă, pe aceste porţiuni. Noi coborâm pe biciclete. Desigur doza de nebunie ce o avem are cantităţi diferite de la individ la individ şi astfel cei mai precauţi optează pentru a coborâ pe lângă bicicletă şi mi se pare o alegere înţeleaptă, dat fiind faptul că lipsa de experienţă pe aşa porţiuni poate lăsa urmări grave.
După o astfel de coborâre, un amic de la Arad şi-a rupt clavicula şi o tipă de la Sibiu (cred) a păţit ceva similar, ambii participanţi fiind nevoiţi să abandoneze.
Mulţumiri participanţilor care au dat o mână de ajutor în cazul fetei şi Salvamontiştilor din Caraş Severin pentru intervenţia în cazul băiatului.
Faptul ca traseul a trecut şi pe la Slatina Timiş, a însemnat încă un plus la spectaculozitatea traseului.
Ca arsenalul să fie complet, până la finish mă delectez cu o coborâre excelentă. Rădăcinile copacilor, şanţurile şi porţiunile cu noroi, fac ca această ultimă coborâre să te afle cu zâmbetul pe buze la linia de sosire.
Aşadar Banat Mountain Bike Maraton, a crescut semnificativ faţă de anul trecut şi a ridicat baremul în ceea ce priveşte organizarea unei competiţii de MTB în România.
Punctele de alimentare şi punctele de control au fost amplasate exact unde trebuiau amplasate, în felul acesta a pus la încercare şi atenţia participanţilor în ceea ce priveşte alimentarea şi dozarea efortului între aceste puncte de revitalizare.
Marcajul presărat a fost foarte bine plasat şi elimina complet posibilitatea rătăcirii participanţilor.
Dacă ar mai fii ceva de spus, atunci acele vorbe ar fii numai de laudă la adresa organizatorilor.
Banat Mountain Bike Maraton, ne vedem la anul !

3. Pedalând în ţinutul Gugulanilor 14-15.08.2010

Sâmbătă plecăm.
Nu spun că plecăm dimineaţa, cum de multe ori o spun, pentru că am plecat pe la ora 13, atunci când focăria era în lumea ei, nestingherită de nici o briză rătăcită.
Dan Lupşa este combatantul ce se încumetă să se aventureze în iadul fierbinte şi nu singur ci cu Alex, fiul lui. Un drac, de care îti este imposibil să nu te îndrăgosteşti.
Aşadar 3 ne-buni, 3 biciclete şi multe semafoare la care aşteptăm între Lugoj şi Caransebeş.
Şi aşteptarea la semafoarele alea seamănă cu cozile de la alimentările de pe vremea...
Ajungem la Caransebeş epuizaţi de parcă am împins maşina şi mai facem câteva cumparături superficiale, apoi pornim către Turnul Rueni.
La Turnul Rueni, ne cazăm la frumoasa pensiune a lui Ghiţă Elade - Casa de sub turn, situată la ieşirea din Turnu Rueni, spre Borlova.
Suntem întâmpinaţi impecabil. Oamenii ăştia chiar ştiu să te facă să te simţi bine la ei şi o fac astfel încât îti vine să îti prelungeşti concediul.
În frumoasa zonă a Muntelui Mic, mai era şi Dan (alt Dan) plecat din Timişoara cu trenul până în Caransebeş şi de acolo pe bicicletă spre Ţarcu.
Odată ajunşi la Ghiţă, ne despachetăm bulendrele şi pornim spre Muntele Mic, pe fostul drum militar. Nu cunoşteam starea drumului, dar am aflat că este o porţiune săpată de ape, în rest nici un alt detaliu semnificativ.
Parcurgem repede porţiunea aflată între pensiune şi ieşirea din Borlova, care "ascunde" bifurcaţia ce ne interesa pe noi. Intrăm pe drumeagul aflat în stânga şi mărşăluim pe offroad.
Era alt aer. Cu fiecare pedală simţeam cum mă răcoresc după chinul la care am fost supus de la Timişoara, iar liniştea în care inspiram aerul proaspăt, avea un iz de vis. Parcă nu îmi venea să cred că din iad, am ajuns în Rai şi asta în numai câteva ore.
Lumina păleşte, dar nu din cauza faptului că soarele dispare de pe cer, ci din pricina copacilor care cu a lor coroane generoase ne protejează de arşiţa ce acoperea zona.
Drumul devine din ce în ce mai accidentat, iar piatra udă pe care urcam ne fura gram după gram aderenţa de care aveam nevoie pentru a urca mai degajaţi, ceea ce înseamnă că efortul nostru sporeşte, iar nivelul de concentrare creşte într-atât încât puteam compara mersul pe piatra udă, cu mersul pe gheaţă.
Calvarul îşi atinge apogeul în momentul în care drumul devine din ce în ce mai spălat de apele care au dat târcoale cu ocazia ploilor şi a topirii zăpezilor, acela fiind şi momentul în care trecem la pushbike.
Din când în când solul lipseşte cu desăvârşire şi nişte şanţuri adânci brăzdează drumul, obligându-ne să facem acrobaţii cu bicicleta în spinare. Este clar că acolo apa a măturat şi cea mai mică frimitură de pământ.
Împingem de 1 oră şi suntem demoralizaţi, întrucât nu ne-am aşteptat ca drumul militar să facă instrucţie cu noi. Partea bună din tot necazul acesta, era că aerul proaspat ne răcorea, iar câte o apă ne oferea cel mai bun sirop al momentului.
Facem un popas şi observăm grămezi de grindină. Pe verdele muşchilor de pădure, albul grindinei, contrasta precum petele unui dalmaţian, iar răcoarea într-adevar ne confirma că nu visăm şi că grindina este cât se poate de prezentă.
Mai întâlnim porţiuni pe unde se poate pedala şi ne bucurăm precum 2 copii de cei 20 m, pe care reuşim să îi parcurgem pe bicicletă, în rest push...
Adevărul este că la tura asta, mi-am descoperit calităţile de...împingător şi nu în pedale, ci în piatră.
2,3-2,5 km/h indica kilometrajul lui Dan, pe porţiunile cele mai accentuate ca înclinaţie, că al meu sub 3-4 km/h indică 0 ...
Vedem complexul turistic şi din acel moment mai împingem 20 de minute, până să ieşim ca urşii din pădure după o iarnă epuizantă de hibernat.
Era ora 20 şi puţine minute peste. Ne tragem sufletul pedalând puţin şi ne pregătim să coborâm pe şosea.
Dan porneşte ca o ghiulea, îl urmez şi eu ca o capsă din pistoalele de jucărie din vremurile rătăcite ale copilăriei, ascultând serenada născută din contactul anvelopei de offroad, cu şoseaua.
Pe coborâre, trai şi viaţă, dar un soi de plictiseală mocnea pe lângă mine, cu toate că trăiam fiecare km/h indicat de kilometraj.
Este frumoasă şoseaua de pe Muntele Mic, numai că vegetaţia de pe marginea drumului, a crescut în maniera în care o maşină aparută în faţă, este ca un chestionar la care în timp ce cauţi răspunsul la întrebare, vine următoarea...
Deci viteză prea mare nu poţi să guşti. În lumina slabă a soarelui ce apunea, am reuşit printr-un travaliu, un 61 km/h.
Ace de păr peste tot, parcă este frizerie şi ultima porţiune a şoselei mă îmbată suficient încât să reuşesc să opresc armăsarul, prin parcarea de la Valea Craiului, unde de altfel ating şi maximul vitezei.
Vine şi Dan după câteva minute.
Nu reţin când l-am depaşit şi nici unde s-a întamplat.
Pornim împreună către Terra. Aici pe altă planetă, avem permisiunea de a sta limitat.
Urmează porţiunea dintre Valea Craiului şi Borlova, care spre surprinderea noastră, nu a fost uitată, ba din contra, pe această porţiune a fost aruncată o piatră maruntă şi neagră, ce-i drept netasată, care ne oferă plăcerea de a coborî precum pe bile de rulment...
Intrăm în Borlova. Dan este în spate, că eu merg ca la curse prin asfaltul măcinat al borlovenilor şi din când în când mai fac un salt de gazelă peste nişte grote căscate parcă aşteptând să ne înghită.
Scăpăm şi de Borlova şi mai pedalăm 5 minute până la pensiune.
Mergem să facem un duş autentic la râul ce trece prin spatele casei şi venim să mâncăm, grăbiţi de ţânţarii care îşi dezlănţuiau raidurile către noi.
Peste noapte ne odihnim excelent, după o zi trăită fără gânduri.
Duminică, cocoşul electronic ne dă trezirea la 7:30.
Alex rămâne implacabil în lumea viselor.
Mergem să facem acelaşi duş original, apoi pregătim nişte paste delicioase, de îmi vine să îmi pun în rucsac în loc de bulendre :)
La ora 9:20 îmi salut oamenii dragi şi pornesc singur către Muntele Mic, de data aceasta pe întoarcerea din seara precedentă.
După 1:20 ajung în poiana Jigoria şi atac coborârea către Poiana Mărului.
Dan (celălalt Dan) mă aşteptă în Oţelul Roşu. A coborât de la Cuntu şi s-a bucurat de frumuseţea zonei vizitate.
Aşadar trebuie să ajung repede, deşi am destul de mers.
Coborârea este foarte faină, dar sunt unele porţiuni unde trebuie să fiu atent (pietre rotunde ude, deci lispă de aderenţă).
Kilometru după kilometru şi ajung în coada lacului din Poiană, deci încep betoanele. Mi-aş fi dorit să poposesc 2 minute la baraj, dar eram aşteptat şi nu puteam să deviez de la plan.
Pe platul dintre Poiana Mărului şi Zăvoi, ajutat de mână lui Eol, rulez cu 38km/h constant şi astfel ajung foarte repede la Oţelul.
Întâlnirea cu Dan o am la restaurantul de la ieşirea dinspre Caransebeş, unde fac pauză pentru o răcoritoare, binemeritată.
22 km de mai despart de Caransebeş, iar trenul îl avem la ora 16. Stând bine cu timpul, nu ne grăbim şi după ce mai stăm la o vorbă, pornim călare către capitala de judeţ.
Reîntâlnesc focăria, de care nu îmi era deloc dor, dar o înfrunt, neavând alternativă.
Din vorba în vorbă, ajungem în Caransebeş şi oprim direct la gară pentru a verifica trenul, care într-adevăr soseşte la 15:45 şi staţionează 10 minute.
Cumpărăm 2 tablete de glucoză şi un Mountain Dew (cea mai explozivă alegere) şi ne îndreptăm către podul de peste Timiş, dar nu pentru a face cascadorii, ci pentru a coborâ la râu şi a ne relaxa în apă.
Aveam o oarecare pată de ruşine referitoare la acţiunea asta, dar ruşinea a durat până am ajuns la râu.
Să stai cu picioarele în apă, nu este o filozofie, este o relaxare pe care oricine si-o poate permite şi dacă tot am ajuns în punctul acela, de ce sa nu îmi curaţ şi bicicleta de noroi ?!
M-am ajutat de şosete şi am făcut bicicleta, oglindă. Dacă mă întreba cineva, de unde vin, îi răspundeam orice altceva în afară de munte, pentru că eram prea curat atât eu cât şi calul meu şi oricum nu m-ar fi crezut :)
Îmi schimb echipamentul plin de noroi, cu haine curate, încălţămintea de MTB cu sandale şi savurez amintirile din tura aceasta, în timp ce aştept ca Dan să îşi cureţe şi el bicicleta :))
Momentul de trândăvie, nu a durat o veşnicie, dar ne-am relaxat foarte fain :)
Era 15:25 când ne-am urnit din loc şi am mers să ne cumpărăm biletele de tren.
La 15:47 ajunge trenul şi urcăm. Dan are ceva emoţii referitoare la faptul că din nou trebuie să dicute cu şefii de tren pentru bicicletă, dar îl liniştesc spunându-i că este absolut legal şi precizat în regulament acest aspect.
Aşadar i-am explicat şefului de tren că în articolul C6, litera V este punctat acest subiect şi cum se procedează, iar el s-a conformat, rupându-ne bilet pentru biciclete (5 lei / 100km)
Aviz amatorilor...
În tren, căldura îmi dădea impresia că merg la mare şi către casă...
Apropiindu-ne de Timişoara, trecem cu şarpele de metal printr-o ploaie care mai răcoreşte atmosfera şi ne oferă o clipă de respiro.
Ajunşi în gară, cei 2 voinici, despachetează jucăriile şi pornesc spre casele lor, lăsând în urmă trenul, gara, muntele şi povestea aceasta.