Făgăraş, o lume de ciocolată !

Poze
Scurtă introducere...
Doream să schimb pedalatul cu mersul pe munte.
După 3 week end-uri consecutive de pedalat, un al 4-lea părea că nu îşi va mai găsi loc nici în blog dar mai ales la mine în stomac.
Planul îl fac mai repede decât o omletă şi asta pentru că nu prea îmi stă în fire să am răbdare când vine vorba să plec, aş putea spune chiar indiferent de locaţie. (oricum în realitate nu este aşa, dar faza asta dă bine în blog)
Făgăraş este victima, sau mai bine spus el a avut puterea telepatică cea mai mare pentru a mă face să dezvolt o obsesie dintr-o idee.
Îmi îndrept gândurile către Făgăraş, cel mai spectaculos lanţ muntos din ţară şi totodată locul unde cocalarii vin precum urşii la miere, iar ca partener de potecărit reuşesc să il inspir pe Călin Crainic.

Călin Crainic

3, 2, 1....începem

Joi seara plecăm din Timişoara şi înnoptăm la Hunedoara la bunica lui Călin.
De multe ori când plec într-o tură, am harul de a dormi prost şi asta fără un motiv solid şi evident dorm aiurea şi de data asta. Măcar acuma am analizat cauzele : căldura (la 15 grade învelit) şi ţânţarii (la 15 grade dezvelit)...
Vineri, dimineaţa ne prinde harnici şi grăbiţi să plecăm către munţi, ce-i drept mai grăbiţi decât harnici şi la scurt timp după ce servim micul dejun, pornim.
Din Hunedoara zburăm la Sibiu unde facem popas pentru cumpărăturile necesare stomacului nostru la o astfel de tură şi în cele din urmă intrăm la Hervis (un magazin mare cu produse mici) pentru a mai pierde din timpul incomensurabil de liber pe care îl aveam la dispoziţie.
Seara ne găseşte la Turnu Roşu, mai exact în zona mănăstirii din Turnu Roşu şi după ce mâncăm ceva, picotim niţel (1 oră) apoi ne mobilizăm pentru pregătirea rucsacilor.
La ora 21 suntem în sacii de dormint, pe izolire, sub masa din spaţiul amenajat langă mănăstire.
...adică pe aici pe dedesubt.
Plecarea spre înălţimi, o stabilim la 5, deci la 4 ne vom trezi şi sunt puţine ore de somn înainte de o tură lungă, ceea ce înseamnă că trebuie să profităm de fiecare minut de somn şi să ne odihnim.
Dacă înainte cu o seară am dormit prost, ei bine, în seara asta nu am dormit...
Comparând somnul de joi cu cel de vineri, acesta din urmă nu se poate numi somn nici pentru mine dar nici pentru Călin, ba mai mult când eram aţipit, m-am trezit cu o senzaţie de usturime pe braţ şi o dâră portocalie, care acuma este maro, deci mulţumesc gongilor care m-au pândit.
Sună ceasul la 4 şi bine face, pentru că întrerupe calvarul la care ne-am supus, de bună voie şi nesiliţi de nimeni.
Primul lucru care îl aud de la Călin este :
-Bă ce prost am dormit...
Strângem tabăra, mâncăm şi plecăm.
Este sâmbătă şi este întuneric, dar foarte plăcut şi la lumina lunii mărşăluim fără a scoate nici un cuvânt.
După 1,5 km de drum forestier, urmează 20 de minute de urcuş abrupt, care scoate orice frimitură de pretenţie din noi şi traseul continuă slăbind ce-i drept lasoul din jurul gâtului dar încă oferind "plăcerea" de a inspira cu porţia.
Când se crapa de zi, eram deja sătui de mers căci pe traseele împădurile, soarele ce probabil îşi facea simţită prezenţa la malul mării, aici chiulea. Prin obscuritatea prin care gâfâiam, am reuşit să localizez după sunete, nişte porci mistreţi. Păreau de culoare gri-cenuşiu şi se mişcau foarte repede, dar nu aveau treaba noastră, cel puţin faptul că se aflau la o distanţă de noi aşa îmi lăsa impresia.
Ieşim în creastă.
După două ore şi jumate ne aflam la lumină. Continuăm pe marcajul de creastă şi după 4 ore de mers continuu, decidem să facem prima pauză. Ne hidratam constant deci nu era nimic de spus din punctul acesta de vedere şi nici obosiţi nu eram, dar simţeam că este bine să facem o pauză de 10 minute să gustăm ceva dulce.
De pe versant observăm oameni în vale care par a avea ceva activitate, dar nu reuşim să desluşim cu ce se ocupă ei mai exact.
Ritmul în care mergeam era unul constant şi nici unul din noi 2 nu părea să încerce ruperi de ritm sau de picioare.
Pe măsură ce soarele se ridica, începeam să ne simţim tot mai dezmierdaţi.
Senin, linişte şi nici urmă de turişti. Perfect din acest punct de vedere dar gunoaiele ce le întălnim pe traseu sunt atât de prezente şi de reale încât avem impresia că ne urează "drum bun" sau că au un rol decorativ în viaţa muntelui, când de fapt ele sunt dovada incontestabilă a trecerii unor entităţi a căror IQ nu este mai mare decât caloriile unui Tic-Tac.
"Discover the carpathian garden", în realitate înseamnă de fapt "discover the carpathian garbage"...
Continuăm "pelerinajul" nostru montan şi ne oprim la lacul Avrig pentru a mânca ceva mai consistent şi pentru a ne răcori picioarele.
Apărat de gulerul înalt şi abrupt al crestelor, lacul Avrig este de o cromatică naivă şi momentul care te aduce lângă lac, te îndeamnă să poposeşti puţin pentru a asculta liniştea în care lacul îşi păstrează culoarea.
Un cort ancorat lângă lac, pare uitat de cineva, dar ne reaminteşte că există şi oameni prin zonă.
Împrejurilime sunt fabuloase. Văile sunt adânci şi mari, împodobite de verdeaţă iar versanţii mă copleşesc cu a lor statură şi îmi lasă impresia că sunt nişte străjeri uitaţi în vremuri de asedii.
Pe văi se găseşte apă şi nu se merge mai mult de 1-2 ore până să poţi ajunge la o astfel de sursă în cazul în care situaţia ţi-o cere. Singurul dezavantaj este că până la sursele de apă din căldări este destul de coborât şi incredibil de urcat.
De la lacul Avrig urcăm spre vârful Scara, de unde începem să vedem tot mai limpede orizonturile pe care dorim să punem piciorul.
Puţinii nori care se zbenguiau curioşi pe cerul albastru semănau cu nişte repere menite să ne arate traiectoria corectă pentru aflarea unei comori, care era prezentă la fiecare pas şi fiecare gură de aer inspirată.
Coborând de pe Scara, punem pas după pas pe şaua Şerbotei, de unde în dreapta putem vedea Căldarea Mieilor, dar şi urcarea ce ne aşteaptă până pe vârful Şerbota.
Nu ne grăbim. Mai facem un popas scurt în şa, apoi pedalăm strângând din dinţi până întălnim un stâlp de marcaj pe care scrie...
...am ajuns.
Vârful Şerbota este un fel de prag psihologic care te iniţiază în nebunia ce urmează şi care se cheamă Custura Sărăţii.
Nu perdem mult timp pe vârf. Stăm atât cât să îmbracăm ceva mai serios pe noi şi să imortalizăm ceea ce ne aştepta, apoi plecăm.
Nu ştiu din ce motiv pornesc primul...şi aveam o aşa de mare oroare de haurile pe care trebuia să le cobor, de nu îmi explic de ce am luat-o primul. Nu sunt "vechi" pe munte şi fobia asta îşi avea explicaţia cât se poate de plauzibilă...
-Seamănă cu Porţile Închise, îi spun lui Călin.
-Numai că este de 15 ori mai aiurea, îmi răspunde.
Coborâm...şi fiecare metru parcurs înseamnă şi un pas mai aproape de Negoiu. Această coborâre seamănă cu un stagiu de ucenicie pe care trebuie să îl faci dacă vrei să ajungi în cele mai înalte puncte de pe harta făgăraşului.
Călin este la câţiva metri în spatele meu. Înaintăm şi încep să mă descurc din ce în ce mai bine.
Mă mişc mai degajat, mai sigur şi inima nu mai îmi bate precum Brucee Lee în filme...
Spectaculoasă coborâre, dar nimic care să îţi afecteze echilibrul.
Gata, terminăm de ţopăit prin Custură şi un sentiment de "mai vreau o dată" mă face să zâmbesc larg.

Custura Sărăţii, văzută din partea estică

Aşadar parcurg stagiul de ucenicie sărată a Custurii şi asta mă face să mă simt mai "umblat", mai hotătât şi mai sigur pe mine. Simţeam că am scăpat de ceva ce aveam impresia că mă va urmări toată viaţa : frica de înălţime !
Turişi. Începe sălbăticia sau civilizaţia ?!
Urcăm spre Nogoiu şi ne întâlnim cu o mulţime de turişti care fie urcă şi ei, fie coboară îndreptându-se către Cusură.
Când urci spre Negoiu, ai impresia că ajungi acasă...şi că te aşteaptă vre-un membru al familiei cu ceva bunătăţuri.
Încă ne mişcăm bine şi în scurt timp...
...stăm la coadă pentru amărâta asta de poză. Amărâtă, dar am mers ceva până să ajungem să o avem.
Vântul începe să bată şi auzim de la cei prezenţi că vremea se va strica şi drept vorbind nu aveai nevoie de ceva studii superioare pentru a te lămuri din acest punct de vedere.
Multă lume şi noi grăbiţi...este ca la supermarket.
Îl lăsăm pe Negoiu acolo unde l-am găsit şi coborâm spre strungi.
La un moment dat ne oprim şi urmează un scurt şi eficient dialog :
-Avem 2 variante : Strunga Dracului sau Strunga Doamnei. (Calin)
-Pe unde-i mai scurt? (eu)
-Sunt la fel. (Calin)
-Atunci hai prin Strunga Dracului (auzisem că e spectaculoasă şi curiozitatea-mi caracteristică m-a dat de gol)
-Da' vezi că îi al dracului şi se merge cu morcovu'... (Călin)
-Ok, hai.
Şi dialogul nostru stârneşte amuzamentul celor din preajma noastră.
Eu primul şi fiind familiarizat cu lanţurile, că doar am obţinut brevetul din Custură, cobor fără nici un fel de grijă. Călin vine după ce eliberez lanţul.
În Strunga Dracului...turişti.
Schimbăm 2-3 vorbe şi obţinem prioritatea de care aveam nevoie pentru a continua. Coborâm şi...din nou turişti. Parcă era bulevard.
Depăşim şi până jos nu ne mai întrerupe nimeni.
Faină strunga asta şi pentru a coborâ relaxat prin strungă chiar ai nevoie de Custura Sărăţii.
Pornim pe îngusta potecă de grogotiş, spre lacul şi refugiul Călţun, unde odată ajunşi ne putem bucura de compania multora prezenţi în zonă...sau nu...

Spre refugiul şi lacul Călţun

Ne retragem în coada lacului, la varsare, acolo unde nu vedeam şi nu auzeam pe nimeni în afară de cântecul apei şi ne aşezăm pentru 2 minute, timp în care ne reîncărcăm bateriile. În spatele nostru, vârfurile erau sub o perdea de nori închişi la culoare şi vânticelul care adia, era mai rece.

Călţun şi refugiul şi lacul

Am stabilit pe traseu că odată ajunşi la Călţun, dormim 1 oră...dar unde, cum ?
Cu atâta lume în jur şi cu vremea ce se închidea de la minut la minut, nu era cazul să ne respectăm planul şi începeam să simt şi să mă liniştesc cu ideea că nu avem cum să ajungem la Viştea. Deşi aveam impresia că mergem bine, de fapt mergeam rău. De la 5 dimineaţa de când am pornit şi până în momentul de faţă, am parcurs prea puţin pentru a mai spera la Viştea în condiţiile în care lumina şi vremea bună aveau să ne părăsească.
Plecăm de la Călţun şi paşii ne poartă spre vârful Lăiţei şi apoi spre Lăiţa.
Lăsăm în urmă nu numai nişte locuri frumoase şi nişte nume ci lăsăm în urmă un adevărat spectacol, o adevărată bătălie între soare şi nori, care prin înfruntarea lor încercau să cucerească piscurile înalte aflate în inimile noastre.
Ajungem la intersecţia a 2 marcaje : cel care continuă pe crestă spre Viştea şi cel care coboară la Bâlea Lac. Ajungem la momentul în care trebuie să ne decidem după 14 ore şi jumate de mers, dacă mai continuăm sau nu spre Viştea.
Analizăm situaţia : vremea care se înrăutăţeşte, epuizarea care pune tot mai pregnant stăpânire pe noi, ora târzie deci lipsa de limină într-o eventuală hotărâre de a continua şi conchidem...ne retragem.
Până la Viştea, în condiţiile de faţă, mai făceam 6 ore, dacă reuşeam să funcţionăm ca o echipă, excluzând celelalte aspecte colaterale, care aveau o importanţă decisivă, obiectiv vorbind.
Îl sun pe Fane (Teodor Tulpan) să îl întreb despre refugiul salvamontiştilor şi alte detalii care mă interesează, precum locurile disponibile.
Îmi recomandă să merg cu încredere pentru că indiferent de situaţie, băieţii de acolo ne vor ajuta în ceea ce priveşte camparea noastră.
Rămâne plăcut surprins să audă că am pornit tocmai din Turnu Roşu şi mă consolează cu un sincer : bravo mă băieţi !
Auzeam muzică, gălăgie şi chiuituri asemenea unei nunţi, dar nu puteam fii tulburaţi întrucât tot ce puteam vedea erau vârfurile înalte şi ascuţite ale Făgăraşului.

Aveam impresia că vom coborâ în iad şi nu la Bâlea Lac.
Urmăm marcajul îndeaproape, coborând încet şi prudent. Lipsa de vizibilitate nu ne permitea să localizăm mai mult de 2 marcaje consecutive şi nici un motiv nu ne zorea.
Ajungem jos, auzim fiecare zgomot din jurul nostru, dar nu putem vedea nimic şi trec 2-3 minute până reuşesc să îmi stabilesc poziţia (intuitiv) şi să pornim spre cabana salvamontiştilor, unde ajungem într-un minut...
Refugiul este plin. Cu toate acestea ni se pregătesc 2 banchete late şi 2 sraturi de bureţi pufoşi.
Simţim că vom dormi mult mai bine decât noaptea precedentă, chiar incomparabil şi intrăm în refugiu să ne consolăm aproape dar departe de carnavalul de la Bâlea...
Luăm legatura cu Sorin Bătrân şi schimbăm câteva vorbe. A venit cu nişte prieteni prin zonă şi au urcat de la Bâlea până pe Moldoveanu.
Vremea de Duminică va rămâne urâtă şi va ploua, asta auzim de la cei prezenţi. Sperăm totuşi să nu aibă dreptate şi să ne continuăm tura, în caz contrar vom fii nevoiţi să ne încheiem planurile.
Adormim foarte repede şi prin somnul profund îmi realaxez toate ciolanele.
Noaptea plouă şi numai luminile unor fulgere rătăcine ne întăresc convingerea că nu vom putea continua şi a 2-a zi.
Ne trezim pe la 8 şi ne împachetăm repede, dar afară vremea este închisă şi plouă...
Luăm legătura cu Sorin şi îl anunţăm că nu mai continuăm şi îl rugăm să ne ducă la Turnu Roşu pentru a recupera maşina şi a porni spre casă.
Plecăm nu înainte de a mânca şi le mulţumi băieţilor de la salvamont pentru mâna de ajutor.
Plouă mărunt şi este frig, iar norul ce stă agăţat pe valea Bâlei oferă muntelui un "aer" de câmp de luptă.
Din când în când mai trec maşini pe lângă noi, dar nici una care să oprească şi să ne ducă la Bâlea Cascadă, unde ne aştepta Sorin, iar pe margine, îl spaţiile largi, "friptangii" îşi "încălzeau" focurile...
Intrăm pe marcajul albastru şi coborâm pe la pilonul al 2-lea al telecabinei, mergând pe poteca ce intra în zona împădurită. Iniţial am zis că mergem pe sosea, dar un gând iniţial nu înseamnă unul irevocabil...
Pe marcajul albastru (triunghi albastru) mergem ascultând huruitul cascadei, însă fără să o vedem. După o oră şi jumate ajungem la Bâlea Cascadă, unde ne întâlnim cu Sorin şi prietenul său şi pornim către Turnu Roşu.
Atmosferă de sărbătoare în maşină la Sorin şi asta de fiecare dată când am avut ocazia de a merge cu el, iar schimbul de glume şi replici nu se lasă aşteptate.
Deşi uşor descumpăniţi, râdem la fiecare frază şi asta face ca drumul de la Bâlea Cascadă şi pâna la Turnu Roşu să pară scurt.
Maşina o lăsasem la mănăstire şi tot acolo a trebuit să urcăm să o luăm.
Ajunşi la mănăstire, facem toţi 4 o bine meritată pauză de masă şi mâncăm fiecare ce avem mai mult sau mai puţin bun :))
Eu şi Călin, savurăm slănină, roşii, ceapă, caşcaval (de promoţie), ardei şi alte mirodenii, iar cei 2 voinici îşi fac o supă "vietnameză" care după modul în care au mimat ca o savureaza, cred că era aiurea rău de tot :))
Strângem conştiincioşi, astfel încât în urma noastră să nu rămână mizerie şi pornim, noi către Timisoara, iar ei către intersecţia cu DN 7C pentru a-i recupera şi pe ceilalţi prieteni ai lor.

Sorin Bătrân (da' să ştiţi că numai numele îi bătrân)

Planul nostru de a realiza parcurgerea integrală a crestei în 48 ore nu a putut rezista în faţa condiţiilor meteo şi a altor factori.
S-a născut în schimb o altă tură, o experienţă şi un vis ce va trebui împlinit.
O retragere nu înseamnă o înfrângere, ci un pas de a împinge lucrurile mai departe.

Făgăraş...
Nimic mai mult.
Este singurul munte care nu are nevoie de o altă prezentare. Singurul munte în faţa căuia orice cuvânt măreţ umbreşte.
.
.
.
Blogul lui Călin Crainic. Merită urmărit !
.
.
.