Retezat - Genţiana/Tăul Pietrele

Se conturează în mintea mea imaginea unui tablou care se naşte şi moare la fiecare tură, dar care oferă ceva diferit de fiecare dată când îl vizităm. Este mare, tăcut şi gata să înghită tot. E Retezat din poveştile celor care îşi găsesc zilele pe potecile viscolite ale culmilor solitare.

1 week end, 1 munte, 2 maşini.
Plecăm sâmbătă şi nu aş putea spune "dimineaţă" pentru că ora 9:45 o considerăm cea mai bună după o vineri obositoare şi încărcată.
Gianina şi Alin pornesc împreună cu Bogdan, iar noi încercam să nu lăsăm garda jos şi astfel pedalăm să îi prindem. Reuşim să o facem în Caransebeş la punctul de maxim interes - langoşeria. Întrevederea noastră durează sificient cât să obţin un recensământ al turelor iniţiatice de anul trecut cu respectivii.
După scurta pauză de cumpărături de la Plus-ul Cărăşan, ne continuăm rulajul către judeţul care deţine cea mai valoroasă comoară a ţării. Comoară ce ne este îngăduită a o vizita.
Dacă astă vară priveam uluiţi la drumurile spălate de ape ale Nucşoarei, acuma puteam să privim liniştiţi lucrurile, datorită asfaltului, deci condiţiilor impecabile pe care înaintăm.
Vremea este închisă, iar prognozele nu se arătau tocmai favorabile sâmbătă. Cerul mut şi orb dezlănţuia o atmosferă cinică. O perdea de care trebuie să trecem fără să privim cu duşmănie primirea ce ne este oferită.

Lăsăm maşina la 2 kilometri de Cârnic, ne echipăm şi pornim tăcuţi prin mixtura ce cade din norii zdreliţi şi care udă paşii noştri. Nu pot să spun că îmi place. Încerc să îmi menţin nemulţumirea ascunsă în abis, ştiu că nu are rost să eliberez nici un gând lipsit de culoare.
Ajungem repede la Cârnic dar pierd noţiunea timpului şi refuz să îmi calibrez simţurile după clepsidra care contorizează fiecare secundă.

Dezastrul cu care eram privilegiaţi cand am plecat, s-a metamorfozat în ninsoare, luând tardiv piatra ce apăsa pe moralul meu. Eram ud...
Din toate aceste aspecte deloc irezistibile, ceva încă reuşea să îmi gâdile sufletul. Era lumina blândă care umplea pădurile taciturne care ne adăposteau privirile de carnavalul cerului.

Iarna a luat prin surprindere pădurea cu toate ale ei. Pietrele răzgâiate par sufocate de albul zăpezii, copacii se întind panicaţi în speranţa că vor ajunge toamna blândă ce s-a rătăcit, iar paianjenii şi-au lăsat debusolaţi pânzele ancorate de trunchiurile înţepenite ale copacilor.
Pădurea este inundată de apa care aleargă speriată de sus... Păi sus mergem şi noi. Să fim neinspiraţi sau chiar ştim ce facem ?!

Genţiana, punctul terminus al zilei de sâmbătă.
Suntem întâmpinaţi de Bogdan Solga şi intrăm răsuflând uşuraţi în fortăreaţa atent păzită de Loli bacsi şi încălziţi de gândul că la noapte vom dormi bine.
Mâncăm foarte bine. Am luat jumate de rucsac de mancare şi nu exagerez când spun asta. Nu vreau sa mai dorm cu alt gând la mâncare în afară de acela ca ea să fie cât mai departe de mine.
Întins în pat, refuz vehement orice invitaţie de a ieşi afară la poze sau să particip la jocurile ce începeau în cabană.

Genţiana era un fel de loc de pelerinaj pentru mai mulţi montaniarzi din Bucureşti, Cluj, Arad şi nu în cele din urmă Timişoara.
Şerban stă şi el deoparte de grup.
Tot pe Meteoblue am văzut şi prognoza pentru duminică şi îmi plăcea ideea că vom avea parte de vreme frumoasă în ciuda celei care îşi facea singură de cap pe afară...
Stabilesc cu Şerban ca mâine să dăm trezirea la 6.00 şi planul să îl clădim în funcţie de vedem pe cer. Ceilalţi nu se opun, nu au cum, nu au voie.
Începe să ningă foarte puternic şi rezultatul acestei "munci" îl observăm dimineaţă când aproximăm un strat de 30-40 centimetri de zăpadă depusă peste noapte.

Soseşte şi mult aşteptata oră de somn care înghite toată zarva din cabană.
Dorm ! Nu are rost să spun mai multe legat de acest subiect :)
Decalajul dintre ora afişată de telefonul meu şi cel al lui Şerban, face ca primul sunet să vină de la el, apoi la scurt timp să iî aud şi pe ai mei, pe Coldplay. Şerban este la geam şi spune:
-Sunt stele.
-Plecăm, completez eu şi încet trezesc echipa.

În sala de mese servim micul dejun, într-un frig ce ma face să întreb: oare când pornim?
Răspunsul vine după aproximativ 1 oră, când echipaţi în faţa cabanei, ne invitam la spart urme în zapada ce ne înghiţea până la genunchi.
Simt că trebuie să iau hăţurile în mâini şi pornesc primul, urmat de ceilalţi.
Se crăpa de zi şi lumina bolnavicioasă ne clătea ochii nesătui de somn.

Urcăm precauţi parcă să nu deranjăm pe cineva şi lăsăm în spate valea scăldată într-un amestec de întuneric şi nori. Mă încălzesc şi îi îndemn zadarnic pe ceilalţi să vină în locul meu pentru că este mai cald dacă mergi primul...
Zăpada suspina la fiecare pas şi cerul se scutura de norii schimonosiţi, dar fără să îi alunge. Totuşi observ cum încet plafonul se subţiază odată cu ascensiunea noastră şi mi se descoperă câte o pată de albastru înghiţită apoi de nori.

Pierdem marcajul şi ajung să mă întreb dacă mai are rost să continui prin zăpada până la piept. Avantajul celui care merge primul e că poate gusta din emoţiile găurilor de jnepeni. Singurul plus din acel moment în reprezintă 1 cadru bine prins cu razele soarelui care tăia nori, eliberându-se către privirile noastre. După 10-15 minute de bălăurit, reuşim să găsim marcajul şi pornim către tăul Pietrele.
Soarele câştigase bătălia cu norii de metal şi ne încălzea siluetele ce se strecurau pe cocoaşa muntelui înzăpezit, care primise o altă înfăţişare.
Aproape că puteam îmbrăţişa tot masivul ce se întindea lasciv în jurul nostru şi totuşi reuşeam acest lucru cu privirea.

Tăul Pietrele este locul unde am considerat noi că ne-am îndeplinit misiunea, iar faptul ca nu am ezitat să ne trezim cu noapte în cap completează puzzel-ul pe care l-am găsit în prăfuita cutie a Pandorei. Facem o destul de lungă pauză la tău pentru a savura liniştea cazută din buzunarul Bucurei şi facem cale întoarsă către Genţiana încurajaţi de un cer lispit de nori, de o vreme perfectă pe un munte ispititor.

Renunţ la garderoba groasă. Era evident că vremea nu solicita astfel de îmbracăminte cu toate că temperaturile puteam să le simt în cazul în care staţionam mai mult de 2-3 minute.
Prin pădure, spre Genţiana observ cum razele soarelui pătrund îndrăzneţe şi în fiecare limbă de apă ni se arăta albastrul mincinos al cerului.
Evident că la coborâre facem mult mai puţin timp decât la urcare şi în scurt timp ne bucurăm de o gustare în sala generos de încăpătoare a cabanei.
Ceea ce urmează le încardez la mărunţişuri datorită faptului că împachetatul şi pregătitul pentru coborârea spre Cârnic nu ne oferă nimic înăltător care ar trebui pomenit.

Alin şi Gianina nu au trecut pe acolo, asta înseamnă că nu sunt în faţa noastră. Cu toate astea grăbim pasul pe coborâre pentru a ne încălzi şi mai facem câteva poze.
Ajunşi la Cârnic, zăpada a acoperit în totalitate maşina voinicilor şi răsuflăm relaxaţi la decizia de lăsa maşina cu 2 kilometri mai jos.
Noi 3 care am rămas pe drum, pornim în gălăgia paşilor către maşină.
Vremea frumoasă nu am reuşit să o păcălim şi să o luăm cu noi, iar lumina sură prin care mergeam nu ştirbea sfera de amintiri plămădită.

Ajunşi la maşină, apucăm să ne scuturăm de zapadă şi să ne schimbăm, moment în care codaşii pe care îi aşteptam, devin fruntaşi.
Pornim şi noi pe urmele lăsate în zapadă şi următoare regrupare o facem la o restaurant dubios unde mâncăm o ciorbă lispită de gust dar suficient de caldă pentru a ne încălzi.

Lăsăm în urmă restaurantul cu ceaiul lui de miere şi ciorbe de găină grasă, grăbiţi parcă să nu primim drept bonus încă o porţie şi ne îndreptăm către destinaţia denumită simplu "acasă".