3 restanţe promovate...

1. Herculane.

Pentru a ajunge la Herculane, trenul rămâne cea mai "bună" modalitate de a te deplasa.
Când spun asta, mă refer strict la faptul că oricât de jalnic este acest mijloc de transport, încă oferă niste cioburi de avantaje.
Vremea pe week end se anunta perfectă pentru a face poze, deci nu îmi rămâne altceva de făcut decât să încadrez şi să declanşez ori de câte ori am impresia că ceea ce văd este cu adevărat măreţ!
Zona este deosebit de frumoasă, cel puţin aşa o văd eu şi singurul indiciu care îmi pătează luciditatea, trezindu-mă din starea de reverie, este voia bună de la terase. Atmosfera opulentă mă face să cred că Herculane este într-o uşoară revenire în scena marilor atracţii turistice. În realitate nu obiectivele turistice oferite de zonă reprezintă principalul motiv pentru care întâlnesc multă lume în zonă...
Relaxarea îşi pune amprenta pe mine şi astfel sâmbătă reuşesc să potecăresc pe traseul: Crucea Albă - Izvorul Jelărău, 3-4 ore de plimbare (în adevăratul sens al cuvântului), iar duminică ajung la Grota Haiducilor şi Grota cu aburi.
Vara s-a terminat şi nostalgia unei toamne blânde ce a venit, m-a făcut să îmi doresc nişte ture cu adevărat lejere. Nişte ture în care pot reflecta la "reuşitele" punctate în vara lui 2010.
Mici indicii îmi şoptesc sosirea toamnei. Pădurile şi-au pierdut luciul verdelui ce îl îmbrăcau pe timpul verii, iar alunele sălbatice căzute, semănau cu un covor pe care ştiam că trebuie să păşesc, deşi îmi este greu.



2. Cuntu-Ţarcu.

Cristi Brecica are bunăvoinţa de a ne lăsa în poiana Jogoria, după ce a venit pentru noi la gară.
Era ora 23 când i-am strâns mâna lui Cristi şi până la Cuntu ştiam că facem 45-50 de minute la lumina frontalei.
George ştia de sosirea noastră, în urma discuţiilor telefonice şi s-a hotărât să ne aştepte. Era destul de rece dar senin şi stelele prezente au dispărut în momentul în care am aprins frontalele.
Sâmbătă am urcat pe Ţarcu.
Vremea era urâtă şi frigul adus de vânticelul care mătura muntele ne-a făcut să apelăm la echipament mai serios.
După 1800m altitudine, muntele începe să îngheţe şi prin ceaţa ce s-a lăsat, totul părea un vis...
Pe vârful Sadovanu aveam vizibilitate atât cât să distingem silueta următorului marcaj, dar cei 10-15m mi se păreau suficienţi pentru a ajunge sus.
La ultima momâie observăm 2 cruci. Sunt crucile care ne vor aduce tot timpul aminte de cele 2 vieţi care s-au pierdut pe munte în urmă cu 9 luni.
Arată ciudat şi am impresia că văd 2 persoane care stau cu braţele deschise, gata să îmbrăţişeze fiecare trecător care citeste ce scrie pe ele...
Pe vârful Ţarcu nu perdem mult timp. Nu avem de ce. Nu vedem nimic în jurul nostru.
În drumul nostru către Cuntu, intrăm la staţia meteo Ţarcu, pentru a ne încălzi puţin. Cele -5 grade le-am simţit din plin...probabil din cauza vânticelului.
Nu suntem primiţi bine, dar nu mă interesează. Îmi doream să rămânem atât cât să ne încălzim. Încercarea de a schimba câteva cuvinte cu Dan, îmi lasă un gust neplăcut.
Îmi întăreşte convingerea că sunt şi oameni...care nu vor să vadă oameni.
Ajungem la Cuntu şi la scurt timp întâlnim 3 turişti care urcă pe Ţarcu.
Sâmbătă mai spargem nişte lemne, să avem pentru foc şi stăm la poveşti.
Duminică pornim spre "Pietrele Dracilor" conduşi de George.
Vremea este la fel de capricioasă. De fapt vremea este tipică pentru o toamnă cât se poate de normală pe munte.
Culorile pădurilor sunt originale, sunt culorile pe care vreau să mi le pastelez în minte, ori de câte ori spun: toamnă.



3. Ineu.

Oscilam în a mă întreba cât de mult mă voi relaxa, sau la ce nivel îmi va ajunge plictiseala ?
Când spuneam Ineu tot ce îmi venea în minte era faptul că este un orăşel din judeţul Arad şi că acolo locuieşte Claudiu Moga ... Această perspectivă avea să se schimbe şi să puncteze o destinaţie cu o rezonanţă aparte.
Sâmbătă ne relaxăm pedalând la colnele viilor, pe care localnicii le deţin şi întreţin.
Spre ruşinea mea, era pentru prima dată când aud şi văd aşa ceva.
Tură scurtă, zi lungă şi frumoasă într-o zonă simplă dar deosebită.
Duminică, vechea cetate este colindată de umbrele noastre. Intrăm pe un geam situat la 2m de sol. Floare la ureche.
Înăuntru...ca în filmele de groază.
Sunt fascinat de astfel de locaţii, cu toate că merg pe coridoarele aparent interminabile, cu inima...de negăsit. Încep să cred că mă simt în siguranţă cu trepiedul şi aparatul foto şi astfel mă integrez relativ repede într-un mediu destul de macabru.
Nu avem prea mult timp de pierdut. Fotografiez tot ce se poate şi intrăm din cameră în cameră.
Clădirea este foarte veche. Arhitectura ce am observat-o din exterior şi camerele înalte, atât de înalte încât în unele locuri camera se termină la ţigla de pe acoperiş, mă faceau să îmi doresc să folosesc fiecare secundă pentru a explora.
Evit beciul. Mi frică să intru "sub pământ", dar şi să defilez prin podul zdrenţuit.
Estimativ, reuşim să vedem 30-35% din clădire şi mi se pare suficient...pentru prima vizită. Presimt că o să mai calc pe acolo, deci trebuie să las surprize şi pentru restul vizitelor.
Plecăm spre parcul dendrologic şi odată ajunşi ne bucurăm de o altfel de linişte. Una aşa cum o ştim şi o găsim în orice parc. Un parc mic dintr-un oraş mic, dar frumos.