Participanti : Remus, Mineru'(Mihai), Maurice, Duba, Sandu si eu.
Dupa niste planuri aparent superficiale, sambata dimineata imbarcati in masina lui Maurice, 6 flacai la numar mai mult sau mai putin matinali si un maldar de rucsaci cu echipament si alte accesorii, se indreptau catre o zona deosebita, numita Retezat.
3,5 ore a durat drumul, destul de confortabil, de la Timisoara la Gura Apei.
Ajunsi in zona, am fost intampinati de aerul rece si tacut al muntilor acoperiti de o blana groasa si alba de zapda si instantaneu ne-am debarasat de gandurile personale si am devenit acei simpli oameni care bat cararile muntilor.
In zona se mai alfau familiile Codru, Tanase si Fodor, care isi promiteau un cadou simplu dar eficient : o escapada pe schiurile de tura pe plaiurile celui retezat.
Nu ne-am intersectat cu ei. Eram 2 trupe cu 2 planuri, intr-o zona mirifica.
Incercam sa lasam masina cat mai sus, dar drumul este blocat de o formatiune de bolovani cazuti de pe versant, asadar ne intoarcem.
Nu pierdem mult timp la Gura Apei si dupa 30-40 minute de pregatiri, pornim spre urcusul anevoios catre Lapusnicul Mic.
Initial Remus si Mineru’ trebuiau sa vina cu schiurile de tura, dar numai Remus a reusit sa convinga claparii ca merita sa ii calce in picioare atatia kilometri, pe cand cei ai lui Mineru’ , mai incapatanati, s-au stramtat.
In forestierul nins ca in povesti, ne imbiem la povesti foarte putin siropoase, menite sa tina de urat pana scapam de urcusul care ne-a incalzit precum un resou rusesc uitat in priza.
Din restul trupei nu ii cunosc decat pe Sandu (amic si vecin de strada, ca sta la 4 blocuri distanta) si pe Dubina, dar Remus, Mineru’ si Maurice nu par a fi niste oameni care merg prima data intr-o astfel de tura, deci nu pun intrebari la adresa lor, chiar daca am pornit cu 5 minute inaintea lor, iar ritmul galopului a marit distanta intra noi.
Prin padure, Maurice ne ajunge in ciuda faptului ca are de carat un rucsac imenes ca proportie si greutate. Ii propunem sa treaca de noi si sa nu ne astepte, daca se grabeste, dar ne raspune in engleza (limba cu care am comunicat cu el) : no, no, it’s ok !
Cateodata am impresia ca noi oamenii avem mai multe pe cap, decat in el. De data asta se pare ca a fost invers si astfel inainte de plecare stabilim sa luam si niste rachete de zapada cu noi (or fi bune ele la ceva studii de aeronautica spatiala, daca nu la mers)
Ne-am incapatanat si am mers mult batand vitejeste urme prin zapada, menajand rachetele, dar intr-un final, rapusi de stratul care ajungea pana la genunchi, am decis sa le utilizam (si bine am facut).
Cu rachetele, inaintam facil prin pulvarul linistit si ajungem destul de repede pe varful Lapusnicul Mic (1852m). Aici aveam din nou un avans considerabil fata de cei 3 si ne oprim in incercarea de a ne regrupa. Ne luptam cu temperatura scazuta si dupa 20-25 minute, apare Maurice. Ii explicam ca noi mergem spre stana de sub varful Zlata, pentru ca in timpul in care am stat sa ii asteptam, ni s-a facut frig si sa ii astepte pe Remus si Mineru’ pentru a le comunica si a porni impreuna la locul de popas.
[In momentul in care am iesit de sub bratele protectoare ale copacilor, am simtit schimbarile meteo care se accentuau treptat. Se pornea un ’’vajgau’’ (lui Duba ii place termenul) si vizibilitatea scadea in ciuda vointei noastre.]
Inaintand stiam ca azi nu vom ajunge foarte departe si ca trebuie sa ne regrupam chiar inainte de vf. Zlata.
Gasim niste brazi uitati de cineva in golul aplin si ne folosim de generozitatea coroanelor sa ne aparam de viscol. Eram impacati cu ideea ca trebuie sa ii asteptam si pe baieti, desi frigul incepea sa muste din confortul izmenelor noastre.
Trec minute bune pana sa aud glasuri bajbaind mai jos. Erau baietii nostri, pareau la o distanta de 10 minute de noi si incercam sa comunicam cu ei, dar dupa 10-15 minute, glasul tot jos a ramas. Duba, usor iritat vazand ca nu apar, a pornit dupa ei si i-a adus la liman.
Regrupati, pornim spre vf Zlata cu maretul gand de a gasi stana.
A ramas doar un gand, intrucat in conditiile date nu am reusit sa facem altceva referitor la stana...
’’Escaladam’’ vf Zlata (2142m) infruntand vicolul dezlantuit si cautand sa distingem loc de pus piciorul intr-o vizibilitate tot mai precara.
Eram ’’in bataia pustii’’ in creasta si nu ne placea ideea de a continua spre refugiul de la Zanoaga.
Duba face o ruta care ar fi trebuit sa scurteze drumul si timpul pana la lac si incepem sa mergem drept, dupa indicatiile GPS-ului si spusele lui Duba.
Intunericul se lasa ca un vis si senzatiile erau asemanatoare : desi frig, cateodata mi se facea cald si prin intuneric mi se parea ca vad foarte bine, ba chiar ca vad si altceva decat ar fi trebuit sa vad.
Coboram de cateva minute de pe Zlata si auzeam indicatiile lui Duba : ’’putin la stanga’’ si imi imaginam ca urmatorul pas va fi cel care ma va aduce in fata refugiului.
La lumina frontalei imi place sa merg dar nu imi surade ideea ca trebuie sa traversam niste culoare de avalansa pentru a scurta drumul. Sunt obisnuit cu viscolul desi probabil ca sunt incepatorul trupei.
Zapada era mare. Am renuntat la rachete, pentru ca pe curba de nivel mi se parea mai usor.
Am urcat, am coborat si operatiunea s-a repetat de vreo 2-3 ori pana sa ajungem intr-o zona apropiata de cresta din care avea sa coboram pana la lacul Zanoaga.
In fata mea Dubina il ghida pe Sandu cand am auzit strigate din spate. Ne oprim si vad ca Maurice este cazut, iar Remus si Mineru’ stau langa el.
Ne intoarcem sa vedem despre ce este vorba.
Maurice rasufla ca un vanat rapus de un glont. Era epuizat. Spunea ca durerea de genunchi nu ii mai permite sa mearga si incepeam sa cred ca il inteleg fara sa ii cunosc adevaratele probleme. Stiu doar ca ii era greu sa mearga cu viscolul in ceafa si cu incarcatura din rucsacul lui catarata in spate.
Stam 10 minute pana isi mai trage toata lumea sufletul si pormin, de data aceasta cu pasi marunti. Terenul devenea tot mai usor de parcurs, semn ca inclinatia rampei scadea.
Duba ne spunea : ’’ mai avem 1250m pana la lacul Zanoaga’’ si vorbele lui transforma treptat rampa in plat, apoi in usoara panta, facilitand inaintarea noastra.
Era in jur de ora 21 cand incepeam sa coboram panta tot mai pronuntata. Era ultima panta dinaintea lacului si ultimul impediment ce statea intre noi si refugiu (cel putin asa ne imaginam)
Ne oprim la buza pantei pe care o puteam cobora fara prea mari batai de cap si ceea ce parea un hau cu destinatia...China (nu am alti termeni de descriere) pentru a ne monta coltarii. In bezna ce ne inconjura, tot ce puteam stii e ca aerul din jurul nostru este rece si zapada alba, dar nu si starea acesteia si era mai bine sa fim pregatiti decat sa ne oprim pe viscol sa ne montam coltarii punandu-ne la incercare echilibrul pe o panta aspra.
Dureaza 5 minute sa imi scot pioletul, sa imi strang un bat telescopic si sa montez coltarii, timp in care degetele mele amortesc. Baietii se misca mai lent si mie nu imi ramane altceva de facut decat sa incerc sa ma incalzesc, rotindu-mi bratele.
Stiam ca de la frig si circulatie periferica slaba, membrele incep sa nu mai fie irigate, isi pierd functiile etc, dar au trecut mai bine de 10 minute de cand dau din ’’aripi’’ si tot m-am incalzit, mai putin degetele.
Incepea sa ma cuprinda o panica ce imi taia resuflarea. Eram la limita de a izbucni intr-o bascula de injuraturi traditionale si calmul care atarna de un fir de par.
Nu imi venea sa cred. Nu simteam pioletul in mana si ma concentram sa strang si sa slabesc pumnul, operatiune banala in conditiile de discoteca. Fizicul devenea un adversar.
Duba ii ajuta pe baieti sa isi monteze coltarii si parea ca dureaza o vesnicie.
Intr-un final pornim si incepea sa imi fie mai bine, sau cel putin asa imi imaginam.
Panta era destul de aspra, zapada afanata si in aer simteam un pericol iminent : AVALANSA.
Singurul cuvant-fenomen care imi poate induce o stare de alerta.
Sandu coboara primul, iar noi restul asteptam ca el sa inainteze.
Procedam ca la carte. Taiam panta de-a dreptul si inaintam singuri pentru a nu incarca zona si a creste riscul ca placa sa plece mai repede decat ne-am fi dorit spre China...
Urmeaza Duba care imi spune : ’’iti dau semnal de jos cand sa pleci’’.
Portiunea care trebuia sa o parcurgem nu era lunga. Avea aproximativ 30-40m, dar suficiente vagoane de zapada, care odata puse in capul nostru, aveau sa se topeasca la primavara.
Prin viscolul care asigura sonorizarea, aud : ’’gata, poti sa vii...’’
Pornesc. Nu mai simteam frig, foame, degete sau alte chinezarii.
Primii pasi i-am coborat cu spatele, lipsa de experienta ma indemna sa fiu calm si precaut. Ulterior m-am intors cu fata spre panta fiind linistit ca nu este mare lucru.
Urmam cararea facuta de baieti si zapada imi ajungea aproape de jumatea spatelui.
In ciuda conditiilor, reusim sa coboram fara a atrage dupa noi ’’polar express-ul’’ prin care am marsaluit si asta o consider realizarea zilei (cu toate ca si celelalte culoare pe care le-am strabatut anterior, puteau sa ne ofere ’’zapada la care am visat’’…)
Eram jos. GPS-ul ne indica pozitia noastra, adica pe lacul Zanoaga. Desi nu semana a lac, marea de zapada de sub picioarele noastre, asta era...
Urmatorul obiectiv : gasirea refugiului.
Prin albul noptii prin care mergeam, nu zaream mare lucru mai departe de 10-15m de noi, asa ca am decis sa mergem in linie, la o distanta de 10m intre noi si sa baleem valea.
Faza nu a tinut mult. Mergeam ca oile…
Urmatoarele 20 de minute, le-am petrecut cautand refugiul si mare a fost norocul nostru cand spun numai 20 de minute.
Sandu ar trebui sa joace la loto (el este cel care ne-a strigat ca a gasit refugiul, acel ac din carul cu fan) si poate norocul i-ar surade si acolo.
Trecem scurt in revista palmaresul zilei : peste 9 ore de mers, vizilibitate 20-30%, culoare de avalansa trecute cu brio, putem candida la ’’Top 10 lucky guys’’...
Ne aflam in fata refugiului si Duba săpa cu lopata, zapada viscolita din fata usii.
Odata intrati si feriti de vant, scade nivelul de adrenalina si incep sa ma doara toate : picioarele, umerii si spatele dar cel mai naprasnic, degetele de la maini...semn ca sunt viu!
Refugiul, aflat la 2000m, este ingrijit.
Inauntru, atmosfera calda pe care toti 6 o intretineam, facea fata frigului.
In 7m patrati, 6 flacai cu rucsaci mari, aveau loc fara sa se calce pe picioare.
Primul lucru pe care l-am facut a fost sa ne scuturam de zapada si sa aruncam afara zapada care a patruns in refugiu, astfel sa nu o caram sus, unde aveam sa dormim.
Ne agitam putin acolo jos si urcam sa ne scoatem sacii de dormit, sa aranjam locul, sa pregatim d-ale gurii si sa ne incalzim cum putem.
Suntem bine dispusi in ciuda faptului ca am mers prin niste conditii urate. Nu a fost nici foarte frig si nici viscolul nu a fost puternic, cu toate astea simtitm cata oboseala (cred ca datorita dezhidratarii).
Nu stau mult la povesti. Intru in sacul de puf si ma incalzesc foarte repede.
Degetele continuau sa ma doara, le simteam umflate si nu percepeam alta senzatie la atingere decat furnicaturi...Incepeam sa ma resemnez cu gandul ca am suferit degeraturi de gradul 1 si totusi nu imi venea sa cred cat de repede s-au instalat.
Planul pentru a 2-a zi era sa ne continuam tura spre Bucura, in cazul in care conditiile ne permiteau.
Incet, somnul m-a furat in lumea viselor.
Am dormit foarte bine si asta a fost un mare ’’+’’ la cuantumul moralului de a 2-a zi, cu toate ca un greu ’’-‘’ atarna dinspre treaba cu degetele mele care le simteam mai umflate si mai amortite (culoarea era normala, dar senzatia nu).
Duminica ne-am trezit cu chef de gatit...si dupa ce ne-am facut cele mai gustoase si mai alese bucate (lapte cu cereale) ne-am asezat la masa rotunda la linoleumului (deci pe izolire) sa vedem ce este de facut pe ziua respectiva.
Adevarul este ca eram lenesi...
Inauntru era bine si caldut, afara era urat si rece, inauntru era liniste, afara viscolul facea galagie...si puteau fii 1000 de motive pentru care nu ne-am urnit din refugiu in acea zi.
Am ales (sper ca este plauzibil) faptul ca lipsa de vizibilitate si viscolul nu ne-ar fi asigurat o tura placuta si riscul sa intram pe alte culoare periculoase, era mare, deci am ramas sa ne hidratam si sa mancam.
Apa am obtinut prin topirea zapezii. Nu este la fel de gustoasa precum apa de izvor, dar parca tine de sete.
Mineru’ ne asigura ca luni va fi vreme buna, soarele va fi prezent si plafonul de nori nu, deci nu are rost sa consideram ziua pierduta.
Ziua de Duminica pentru mine este una speciala si in Timisoara.
Imi place sa lenevesc Duminica.
O numesc ’’do nothing day’’.
Asadar dupa cum bine stiu ca ’’omul sfiinteste locul’’ , m-am simtit ca acasa.
Uneori viscolul puternic facea ca tot refugiul sa vibreze, amenintand ca se darama.
(Faza zilei : intr-un scurt dialog, Maurice spunea ’’I don’t sleep’’…a fost primul care a adormit dupa masa =)) si a tinut-o in standby vreo 3 ceasuri.)
Seara am facut o ciorba corcita. Nu suna gustos, dar era cat se poate de buna. Continea 1 plic de ciorba taraneasca, 1 plic de supa cu galuste si 1 plic de supa vietnameza...+ multa dragoste (secretul reusitei).
Ziua a trecut repede, dar a fost una foarte faina, langa niste baieti de milioane.
Noaptea dorm neintors si ma trezesc in ziua de luni ca vremea pe care Muneru’ ne-o promitea, ca nu este la datorie.
Viscolul ne recita din filmele SF, iar plafonul de nori ne lasa un camp vizual de 40-50m.
Cu toate astea lumina de afara era orbitoare.
Dupa ce luam micul dejun, incepem si ne impachetam.
Scurte negocieri si hotaram sa mergem pe valea care avea sa ne scoata pe firul apei ce se varsa in raul Judele si sa mentinem cursul pana iesim la drumul dintre Lunca Berhina si Lunca Rotunda.
Ne strangem echipamentul si lucrurile, maturam in urma noastra si pornim.
Nu era frig, dar zapada era mare. Cu ajutorul rachetelor, eu, Duba si Sandu croim drum iar Maurice, Remus si Mineru’ vin pe urmele noastre.
Pe alocuri, intram pana la genunchi in zapada, iar baietii fara rachete, mai adanc.
Vaile erau incarcate de zapada instabila care ameninta ca pleaca la cea mai mica resuflare.
Pe o portiune de 500m, am auzit de 3 ori cum zapada se tasa. Era sunetul acela grav care te face sa te incremenesti...
Noi cu rachete inaintam repede, dar ceilalti 3 ne striga sa mergem mai incet. Incercam sa facm un echilibru pentru ambele tabere si sa mergem mai cumpatat.
Nu este loc de poze. As face, dar nu am la ce din lipsa vizibilitatii.
Duba mergea primul, fapt care l-a costat, intrand pana la gat in zapada, spre deliciul nostru.
Ajungem repede in zona impadurita si soarele incepe sa isi faca loc printre nori. Peisajul este fabulos si fiecare metru patrat merita imortalizat.
Tot mai des scoteam aparatul si roseam inocentul ’’pictures for my blog’’...
Preconizam ca in 4-5 ore suntem la drum si de acolo mai avem inca 2 pana la masina.
Traseul ales era strain pentru toti dintre noi si nu stiam exact cat facem in conditiile acelea, pe vaile impadurite si inzapezite ale raului.
Din cand in cand trebuia sa traversam intruct versantul pe care mergeam devenea foarte abrupt, gen saritoare.
Trecerile de pe un mal pe altul erau adevarate provocari. Daca la inceput puteam traversa pe unde vroiam, pe masura ce inaintam, trecerea se facea numai pe bolovanii mari ai raului (acoporiti cu foarte multa zapada).
De mers nu s-a mers grupat. Noi cu rachetele oricat de incet mergeam, eram inaintea baietilor.
Traversam raul, cand zapada a cedat si am intrat si eu pana la gat in zapada, iar sub mine la 1m siroia apa rece a raului (noroc cu Duba care m-a ajutat cu un bat telescopic).
Apoi ajungeam la unele portiuni cu busteni pusi parca intentionat sa ne taie din elan si in acele zone treaba mergea foarte lent, sau la pantele abrupte dar scurte ne tineam de fiecare bradut pentru a nu ne pierde echilibrul si a ajunge in apa, sau mai rău.
Pentru ca drumetia noastra sa fie condimentata, am primit bonus ninsoare ...
Pe firul apei se forma un adevarat canion si devenea foarte greu de traversat sau imposibil desi majoritatea vaii a fost relativ usor de parcurs.
Coboram o panta abrupta,cam de 4-5m, care ne punea la incercare abilitatile de oameni paianjeni si toti au reusit in acea portiune, cu exceptia mea care am plonjat cu capul in jos fiind astupat de zapada.
Nu m-am lovit. Mai mult m-am speriat cand am deschis ochii si am realizat ca sunt acoperit…
Sandu a avut buna-vointa de a ma scutura de zapada, intreband ironic ’’a picture for your blog ?’’
Desi mai gaseam puterea sa zambim, treaba nu era roz...
Eram de mai bine de 5 ore pe traseul care devenea tot mai dificil de parcurs si parea ca nu se mai termina...
Chinul promitea sa se opreasca daca reuseam sa trecem de o portiune unde apa cel mai probabil atingea adancimea de 1m, iar peretii stancosi si verticali nu ne ofereau multe variante de traversat.
Sandu a riscat mergand pe langa perete. Se tinea de roca peretelui si pasea incaltat in rachete pe o gheata groasa de 20cm care intr-un final s-a rupt. Norocos cum il stim, Sandu se ajuta de coltii rachetei pentru a se agata de gheata ramasa langa stanca (era lata cat o pama) si in cele din urma a trecut.
Am pus in balanta si am conchis ca s-ar putea sa nu fim la fel de norocosi si ca cel mai bine este sa ne intoarcem 100m si sa cataram un perete mai abrupt dar cu zapada, decat sa vedem cat de repede iesim din apa in cazul in care palma de gheata ce a ramas, ceda.
Zis si facut...am ajuns la baza pantei si Maurice urca primul, il urmeaza Remus si in cele din urma Mineru’. Eu cu Duba ne demontam rechetele de pe bocanci si le fixam de chingile rucsacilor (pe acolo de cararat la bocanci). Urcam si noi panta de 30m si urmam pasii facuti de fruntasi. Dupa 5 minute de mers printre crengile dese ale copacilor, incepem sa coboram la Sandu si pornim impreuna timp de 3 minute pana la drum !
Am reusit...
Fredonam "Enjoy the ride" de la Morcheeba si versurile din refren imi pareau ca povestesc tura noastra:
"But ohh, the road is long
Stones that you are walking on
Are gone
Whit the moonlight to guide you
Feel the joy of being alive
The day that you stop running
Is the day that you arrive
And the night that you got locked in
Was the time to decide
Stop chasing shadows
Just enjoy the ride"
Si am facut-o fara sa ne luam in cap un vagon de zapada sau sa intram in apa pana la gat.
Dupa 6 ore, 6 voinici au ajuns la drumul cautat.
La drum, dar in padure, ne-am oprit sa mancam ceva, fiind feriti de vantul care incepea sa ne caute pe sub vesminte.
Maurice nu mai sta si porneste singur pe drum, spre masina.
Eu cu Sandu l-am urmat dupa 10 minute, iar baietii au mai ramas sa manance.
Pe ’’evadat’’ l-am prins dupa 1 ora de mers. Desi nu avea rachete de zapada, gagiul facea 1 pas cat 2 de-ai nostrii.
Cand l-am ajuns, seara era lasata si frontalele luminau zapada asternuta la picioarele noastre, prin care stiam ca facem ultimii kilometri inainte de masina.
La masina am ajuns la ora 20, iar Duba, Remus si Mineru’ la 10-15 minute dupa noi.
Ne-am scuturat de zapada, am aranjat rucsacii si am pornit catre Timisoara...
Concluzii si pareri...
Desi conditiile nu au fost tocmai favorabile, tura a fost excelenta, iar alegerile pe care le-am facut s-au dovedit a fi bune si ne-au ferit de intamplari nasoale.
Retezatul, la fel ca ceilalti munti, ne-a primit cu bratele deschise si cu tacamurile pe masa, pregatite parca sa reteze si din noi in cazul in care ar fi avut posibilitatea.
Norocul a fost de partea noastra si cred ca a fost trimis de Cel de sus !
Multumiri...
Voua, ca ati citit tura noastra.
Lui Dan Lupsa, pentru sacul de puf !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu