Retezat...si clipa care parca nu mai vine

Nu ne-am terminat socotelile cu potecile din Retezat si probabil ca niciodata nu o vom face.
In tura trecuta,Remus si Maurice, au lasat niste echipament pe platoul Rades-Zlata, mai exact la 100-150m de varful Radesul Mare, echipament ce evident trebuia recuperat.
Caldura si vremea frumoasa, mi-a dat mari sperante ca va fi senin si pe munte, desi la dispozitie aveam numai 1 zi (duminica).
De data asta plecam la 5 :30 !!! (AM)
Suntem 5 flacai : Maurice, Remus, Duba, Emi si eu.
Urcarea de la Clopotiva la Gura Apei, este lipsita de zapada si Maurice sofa precum la Dakar. Din cand in cand niste bolovani cazuti de pe versantii abrupti ne mai taiau din elan.
Cerul era inchis. Nici tura asta nu vom avea nevoie de crema cu factor de protectie...
Nu luam multe cu noi, nici macar mancare.
Rucsacul continea : jacheta, suprapantalonii, supramanusile, cagula, coltarii, pioletul si cateva cioburi d-ale gurii.
Pornim la 9 :30.
Urcam evident prin Culmea Zlata si lipsa de zapada ne ofera posibilitatea sa inaintam repede.
Prin padure, dar aproape de golul alpin, zapada era grea, apoasa si nu a fost chiar usor sa mergem chiar si cu rachetele in picioare.
3 ore si suntem pe langa varful Zlata. De data asta vroiam sa vedem unde se afla stana pe care data trecuta nu am gasit-o....
Se pare ca nu se alfa...nu am gasit nimic nici de data asta.
Toti muntii ce ii vedeam la orizont erau scaldati in soare, in schimb noi parca aveam raie si soarele stia treaba asta, drept rasplata statea ascuns de noi si ne trimitea aiureala aia de vreme.
Aveam vizibilitate dar nu simteam nici o raza de soare ratacita...
De pe vf. Zlata mai facem 30 minute pana la echipamentul baietilor, care usurati de o povara dar ingreunati de cele recuperate, ne acompaniaza (pe Duba si pe mine) pana pe vf Radesu Mare (2259m)

Maurice, recuperand cutia Pandorei

Panorama este cat se poate de reala si frumoasa. Vedeam vf Sesele Mici, Sesele Mari, Barlea, Judele si Retezatul, mai aproape ca niciodata si aveam impresia ca noi intr-acolo mergem.

Retezat (2482m)

Pe Rades mancam ceva si facem planul.
Acum ca obiectivele au fost indeplinite, nu ne ramane decat sa mai profitam de calmul vremii mohorate si sa facem o plimbare pe linia crestei.

Asadar Remus si Maurice aveau sa se intoarca pe schiuri respectiv snowboard, sa ia masina si sa ne astepte la Gura Zlata, iar noi 2 sa coboram pe marcajul ce avea sa ne scoata la Gura Zlata, dupa ce ne mai invratim putin.
Era in jurul orei 14.
Pornim fiecare in lumea lui.

Remus(schi) si Maurice(snowboard) coborand

De pe creasta putem vedea lacul si refugiul Zanoaga dar si portiunea pe unde am coborat in noaptea din sambata trecuta.

Lacul si refugiul Zanoaga (1997m)

Ajungem pe Sesele Mici (2278m) si calculam cam cat facem pana pe Judele ?
Vine si raspunsul cu aproximarile de rigoare, cam 45min.
Suntem suficient de trazniti incat sa cred ca daca vremea era cum ne-am fi dorit, Judele ar fi fost obiectivul zilei.

Judele (2398m)

Facem cale intoarsa, cu gandul la ce tura zdravana ar fi iesit daca plecam de vineri sau sambata si am fi stat pana duminica sau luni.
Nu mai urcam pe Rades, nu are rost.

Radesu Mare (2259m)

In 30 minute suntem la stana parasita, aflata pe marcajul de creasta ce ne indreapta pasii spre Gura Zlata.
Iasa si soarele, spre nemultumirea noastra.
Tocmai cand urma sa intram in padure, incepeam sa simtim cum ar fi fost ziua daca am fi ’’pedalat’’ la tricou...
Demontam rachetele, le fixam de rucsaci si pornim.
Duba in stanga, eu in dreapta, cautam marcajul.
Nu cumva sa o luam aiurea !!!
Vaile curg abrupt si tot ce ne lipseste este sa dam de ceva saritori...
Cum norocul "a fost" cu noi toata ziua, evident o luam aiurea...da’ rau de tot.
Prin padure, intram pana la fund in zapada, deci operatiunea cu rachete, chiar daca nu avea sa ne scoata pe marcaj, avea sa ne faciliteze coborarea.
Panta devine abrupta, zapada grea, uda si mare, se tasa din cand in cand sub greutatea noastra (suna altcumva cand se taseaza tipul asta de zapada, dar tot instantaneu ma incalzeste sunetul rezultat).
Intr-un final (dupa 1 ora) renuntam din nou la rachete. Nu mai aveam zapada.
Aveam râpele la picioare, copacii asternuti ca frunzele, dar nu simteam ca toate astea ma slujesc, ba dimpotriva...
Duba se misca bine pe porcaria asta de teren si se distanteaza. Imi venea sa incep sa fug, dar pe unde... ?
Ramaneam in urma si erau niste portiuni exacrabile...pietre, pamant si frunze, toate bine omogenizate cu apa de munte (ca in reclame) si presarate pe o panta picanta.
Evident rezultatul este un traseu bombă.
Mi se parea ca delirez, nu băusem apă de 3 ceasuri si parcă nici simturi nu mai aveam.
Îmi era cald si greu.
Din cand in cand ma opream sa imi trag sufletul, il strigam pe Duba si il injuram cordial, printre dinţi.
Nu era ceva personal. Eram obosit, nervos si nu intelegeam de ce merg singur.
Urmam ceva curs de apa, la fel ca data trecuta. Stiam ca odata si odata se varsa in Lapusnic, sau undeva in Dunare, deci aproape de civilizatie.
Era ora 17 :30.
Soarele si asa anemic cu lumina lui, palea si intunericul ameninta ca ne inghite.
Aceasta cireasa de pe tort (intunericul) era singurul ingredient ce ne mai lipsea (oricum stiu ca tot timpul este loc si de mai rau, deci m-as fi multumit si cu impedimentul asta, numai sa ajungem in siguranta jos).
O ultima coborare a la Bear Grylls si suntem la apa ce se varsa din lacul Gura Apei.
Vedeam soseaua, reteaua de inalta tensiune si vreo 2 masini care au trecut.
Civilizatia ne desparţea de apa rece.
Vax !!!
Descalţarea si la pas prin apa, era soluţia.
Duba spunea ca ramane cu sosetele pentru a nu aluneca.
Imi dau repede jos bocancii, sosetele, polarul si pantalonii, deja uzi de la coboratul pe fund (daca m-am udat pe traseu de la coborari si nu m-a afectat prea tare, ei bine nu eram de acord sa ma ud in apa rece).
Curentul nu era foarte puternic, cu toate astea daca ne-am fi dezechilibrat, faceam un dus scotian gratis.
Sovaiam. Stateam descult, cu pantalonii ridicati pana la genunchi si in tricou, cu rucsacul in spate si bocancii atarnati dupa gat si asteptam.
Ce asteptam, habar nu am...
Duba se pregatea si el. (isi inmuiase piciorul si apa si spunea ca este rece, iar pietrele aluneca)
Nu mai stau. Pornesc.
Apa rece te rupea de orice legatura cu realitatea.
Inaintez incet dar prudent. Prefer sa imi inghete picioarele decât să intru pana la gât in apă.
Puneam pas lângă pas, apa îmi trecea de genunchi si părea ca tot calvarul asta nu se va termina niciodată.
Eram la jumate si faptul ca am ajuns pana acolo fara sa ma dezechilibrez, insemna o reusita irelevanta.
După caţiva paşi, nivelul apei incepe să scadă, semn că nu mai am decât puţin.
Îmi ziceam : încă 2 paşi...
Privesc in spate si il vad pe Dubă pornind.
Imi venea sa rad si daca il vedeam pe Dubă pana la gat in apa, cred ca lesinam : ))
Am ieşit şi încep sa imi frec picioarele amortite din care ieseau aburi. Mă gândesc la cum am travesat. Am fost atât de concentrat încat nu am mai simtit apa îngheţata prin care am trecut.
Ajunge si Dubă.
Mă încalţ si urc spre sosea.
Era deja ora 18, deci intuneric prin vaile alea.
Mai aveam 1 metru cand o masina a trecut.
Imi venea sa arunc cu betele dupa masina, dar am decis sa rostesc niste traditionale romanesti...
Il vad si pe Dubă că urcă. Intre timp imi storc pantalonii de apa si vad lumini pe sosea...
Ne interesa sa stim in ce directie este Gura Zlata. Opresc masina, salut si intreb.
Primesc raspunsul dorit, cu toate că din maşină, 4 ochi se uitau la mine ca la stirile de la ora 5.
Vine si Duba, le povestim de pe ce planeta suntem si încotro ne indreptăm si suntem primiţi în masina care se indreaptă spre locul care îl vânasem noi.
Iesisem incredibil de rau. Cam la 2-3 km de Gura Zlata, dar nu mai conta.
De acolo suntem preluati de oamenii nostri, care evident rad de noi si pornim catre Timisoara.

Concluzii si pareri :
Faina tura (prima parte)
Aspra ca o palma de salahor (partea a 2-a)

Multumiri :
Din nou vouă, dacă aţi citit.
Bunului Dumnezeu ca a avut grija si nu ne-am rupt gatul prin haurile alea.
Nimanui altcuiva (ma bucur singur de ’’succesuri’’)