Eftimie Murgu, un basm real !

Poze
Week end-ul se apropia şi aveam o poftă colosală de pedalat.
Planul în facem printr-un "travaliu" pe ultima sută de metri şi sună cam aşa : Reşiţa-Eftimie Murgu.

Ziua 1
E sâmbătă, e 7:40 şi împreună cu Mihai plecăm către Reşiţa.
Bicicletele au stat confortabil pe banchetele rabatate şi la 9:20 ajung la Reşiţa, unde încep să prindă forme, atent mângâiate fiind de mecanici.
Ne întălnim cu Dorel, George şi Bogdan, chiar după Plus-ul de la ieşirea din Reşiţa şi stăm 2 minute de vorbă. Au în plan să meargă la Anina şi posibil mai departe către Paralela 45.
-Ne ajungeţi din urmă...ne spun ei, dar noi nu ne grabeam şi nici ei de altfel, însă noi aveam de parcurs 90km pe relieful variabil dintre Reşiţa, iar pentru Mihai era prima dată când merge pe o asemenea distanţă pe un astfel de profil şi nu ştiam cum se va descurca.
Aşadar pornim cătinel, pe o vreme frumoasă şi pe acelaşi asfalt bun de care niciodată nu te saturi.
Nu avem cort, izolire sau alte accesorii. Nici măcar mâncare nu am luat cu noi.
În micii rucsaci am luat pantaloni şi jachetă de ploaie, nişte camere, o pompă şi imbusuri...în caz că...
Mă bucur de fiecare pedală. Acuma aveam să ajung în locul în care mi-am propus de multe ori să ajung, dar de fiecare dată a intervenit altceva care să îmi schimbe planul :|
Despre comuna Eftimie Murgu ştiam câteva lucruri frumoase, care tot timpul mă "chinuiau" atunci când mă întrebam : oare când ajung acolo ?
Ei bine, de data asta aveam răspunsul : chiar azi (sâmbătă). Şi Mihai era interesat de traseu, deci eram 2, da' buni şi foarte hotărâţi.
Urcăm, coborâm, repetăm de câteva ori şi ajungem în Anina după 1'30" , unde ne reîntâlnim cu cei 3 care au plecat înaintea noastră din Reșița și din nou ne îmbiem la un pahar de glume.
După ce am epuizat glumele din pahar, eu cu Mihai plecăm spre un magazin, iar Geoge, Dorel şi Bogdan spre Reşiţa.
Aşadar pornim dar la scurt timp oprim gloabele pentru a mânca ceva superficial.
Pauza durează 20 minute timp în care ne ramolim. Încălziți de soare şi hrăniţi, era destul de greu să ne explicăm de ce trebuie să plecăm mai departe.
Ieşim din Anina şi începem să coborâm către Paralela 45.
Asfaltul este bun şi nu rezist tentaţiei de a lasă bicicleta să ruleze cu viteză. Mihai merge mai cumpătat. Îmi spune să merg eu primul pentru că nu are de gând să coboare cu viteză.
Zis şi făcut...
Cobor repede. Este o senzaţie plăcută. Pe moment ai impresia că nu mai ai datorii la bancă şi că asfaltul s-a turnat pentru tine.
Urmează un ac de păr. Îl văd de departe şi mă pregătesc. Ies pe exterior pe contrasens, frânez uşor, atac interiorul, viteza coboară la 47km/h...şi un zgomot puternic urmat de un impact mă face să ma trezesc pe banda cealaltă, întins pe asfalt.
Am căzut.
Pe moment îmi trece prin cap să îmi iau bicicleta de pe contrasens şi să ma aşez pe marginea drumului.
Impactul a fost violent si pe mement am primit un shotdown scurt. Nu am mai stiut de nimic in momentul in care am atins asfaltul si alunecam pe el...
Urmează câteva secunde de semiconştienţă, în care încercam să îmi dau seama unde mă aflu şi ce s-a întamplat şi nu reuşeam să îmi răspund la întrebări.
Vine Mihai şi opreşte.
Încep să mă dezmeticesc şi am senzaţia că zac acolo de multă vreme.
O senzaţie de arsură pune stăpânire pe palmă, antebraţ, cot, umăr şi şold.
Îi spun lui Mihai că am căzut, dar el îmi respunde să mă ridic din mijlocul benzii şi să ma aşez pe merginea drumului !
Aşadar nu am reuşit să mă aşez pe margine, ci numai pe mijlocul benzii!
Terifiant.
Uşor adrenalina scade şi încep durerile...
Realizez ce s-a întamplat şi cât de grav sunt lovit şi îmi pipăi claviculele. Sunt întregi. Am scăpat ieftin, dar nu pot să mă ridic pe picioare şi îl rog pe Mihai să ma lase puţin să îmi revin.
Se aude o maşină, dar nu mă interesează. Efectiv nu am puterea să mă ridic. Trece pe lângă mine dar trebuie să intre pe contrasens.
Mă ridic şi simt şoldul amorţit. Privesc la curbă şi observ ceva ud pe şosea...
Merg şi calc cu adidaşii.
Ulei !!!
Nu îmi vine să cred...deci toată mizeria care am făcut-o cu mine pe asfalt s-a datorat unei pete de ulei. (şi dâra asta neagră am văzut-o de mai sus, dar am crezut că este apă)
Eram la 3-4km de Anina şi mai aveam aproximativ 50km până la Eftimie Murgu. Fain !
Mihai mă întrebă dacă sunt ok?
Îi răspund că da, însă mă doare şoldul şi nu îl mai simt. În mod normal toate mă dureau, dar facând o "clasificare", asta ieşea pe primul loc...
Urc pe bicicletă şi îl îndemn pe Mihai să plecăm mai departe.
*Cred că mi-am dat cu apă pe juliturile din care se formau "biluţe" de sânge.
Coborâm mai domestic, deşi viteza şi modul în care am abordat acul de par nu au fost exagerate şi astfel de "manevre" am făcut de nenumărate ori.
Paralel cu noi....dâra de ulei !
Începeam să fiu curios de unde provine, pentru că şerpuia spre Paralela 45 şi era lată cât o palmă. După numai 2-3 km observ pe margine nişte oameni şi o maşinarie galbenă.
Frănez şi opresc.
Lângă "jucărie" un om ţinea inclinată o găleată în care curgea ulei dintr-un furtun smuls.
Îi salut şi le spun ca uleiul care a curs pe drum m-a ajutat să dau cu mine de asfalt ca în ring.
Îşi cer scuze şi îmi spun că nu s-a întamplat cu intenţie.
Le urez o zi frumoasă şi plec.

maşina...timpului (poză la întoarcere)

acul...din carul cu fân...(poză la întoarcere)

Evident dâra de ulei nu mai era...
Ajungem la Paralela 45 şi mergem la izvor. Vreau să spăl (probabil din nou) şi să mă clătesc pe faţă.
Ne descălţăm dar eu intru primul, grăbit de parcă era izvor termal.
Apa rece mă face să uit de durere şi abia ce urmează mă îndeamnă să fiu mai milostiv cu mine.
Trebuie să curăţ toată mizeria şi uleiul din julituri....şi asta fac.
Doare de uit de orice şi nu pot să maschez lucrul ăsta.
Mihai mă priveşte şi nu spune nimic, dar simţeam că îmi comunică ceva. Citeam în privirea lui....milă ?! cred că ăsta e cuvântul potrivit.
Fac nişte poze, umplem bidoanele cu apă şi plecăm mai departe.
Mai avem peste 30 km până la destinaţie.
Când merg, şchiopătez, dar durerea se ameliorează în momentul în care urc în şa.
De câţiva kilometri şoseaua era formată dintr-o griblură deloc generoasă şi fiecare vibraţie deranja şoldul.
Doare, însă durerea nu seamănă cu senzaţia de arsură de pe braţ. Ciolanul are o durere...deosebită.
Plecăm, nu înainte de a imortaliza frumuseţile zonei şi după o coborâre lină dar lungă, ajungem în Bozovici.
Zona (de la Anina la Bozovici) este una liniştită (dacă nu cazi, bineînţeles) şi în afară de pasări, numai vântul mai vociferează.
Este destul de cald, dar suportabil, iar aerul curat este un adevărat halucinogen benefic care îmi umple pieptul lăsând senzaţia că fiecare inspiraţie contribuie la sănătatea mea.
Şoseaua devine din ce în ce mai neprietenoasă şi înainte cu 10 km de Eftimie Murgu, am impresia că parcurg partea sudică a Transfagăraşanului.
Gropi, plombe, umpluturi şi lucrările de această manieră fac dificil de parcurs ultimii 6-7 km.
Ajungem în Eftimie Murgu.
Este ora 3:45 si este linişte prin comuna.
Pe puţinii oameni care şed pe bancă din faţa caselor, îi salut cu un entuziasm, de parcă urmează să mă mut acolo.
Ajungem în centru şi intrăm la un magazin alimentar.
Beneficiez de atenţia vânzătoarei la apariţia mea cadaverică şi primesc un tampon de vată şi spirt.
Nu are rost să descriu ce urmează. Mă descurc singur.
Pot spune că este mai plăcut să cazi decât să freci cu spirt pe...carne...
Sătenii adunaţi la masa de pe terasă mă privesc destul de tăcuţi. Clar arătam fain şi făceam o treabă plăcută, cel puţin asta deduc din privirile lor.
Ne luăm ceva de mancare şi povestim cu femeia (o bătrânică reverenţioasă, care nu se sfiieşte să îşi arate compasiunea).
Aflam că nu sunt pensiuni în zonă dar ne poate aranja să dormim la sora dumneaei.
Lux.
Eu îmi imaginam că o sa dormim prin vreo moară sau cel mult o şură cu fân.
După ce terminăm de mancat, plecăm să vizităm celebrele şi poate mai bine spus legendarele mori de apă ale lui Murgu.
Fotografiez tot ce clipeşte, de la pisică la....oameni.
Abia când ajungem la mori, simt că ne-am îndeplinit misiunea.
Nu arată special sau foarte bine, dar stiu ca sunt foarte vechi, extrem de vechi şi funcționează pe un principiu pe cât de primitiv pe atât de eficient.
Ultima moară poartă denumirea de "Moara de la tunel" şi aşa cum aflu din nume, un tunel cât se poate de real face trecerea de la râu la moară sau viceversa.
Aş fi vrut să intru prin tunel dar mizeria de la intrare îmi ridică semne de întrebare referitoare la ce şerpi, paianjeni sau alte lighioane aş putea găsi înăuntru şi astfel nivelul de curiozitate scate sub 0.
Totuşi nu ezit să intru în moară şi să fac nişte poze, dar când observ un liliac ce se uita către mine, nu mai îmi trebuie nici poze, nici mori, nici altceva şi plec fără să mai respir, cu pielea de găină ca nu cumva ăsta micu' să înceapă să se agite...
Auzim tunete şi ştim de la un prieten, plecat la Gărâna, că acolo plouă.
Cu morile vizitate şi piatra ridicată de pe suflet pornim către sat pentru a afla unde sta sora doamnei, care avea să ne gazduiască.
Ajunşi la casa doamnei, mulţumim foarte frumos pentru faptul că ne-a primit şi după ce îi povestesc cum am ajuns noi în zonă şi cât de mult mi-am dorit să ajung, se oferă să ne conducă la o moară care se afla în plin proces de fabricare a făinei de porumb.
Excelent !
Mă întrebam, oare ce urmează după ce am ajuns întregi, am văzut morile, am fost primiţi în casă şi invitaţi să vedem moara care măcina...
Ajunşi la Vamulea, că aşa are numele moara, auzim gălăgia pe care o face apa care cade din vălău pe paletele care cu ajutorul unei parghii (al unui ax, mai bine spus) învârte piatra ce macină porumbul.
În interior parcă se derula un basm. Huruitul pietrei şi mirosul de faină reprezentau adevărate simboluri şi mă făceau să uit de orice. Le priveam şi zâmbeam bucuros că am ajuns în locul mult râvnit.
Am fost conduşi la încă o moara şi apoi la încă una şi seara putea continua aşa pentru că doamna avea o bunăvoinţă care mă intimida.
Aflăm că sunt foarte multe mori şi la o moară sunt adunate 10-15 familii care îşi macină porumbul fiecare într-o anumită zi. Piatra care macină este specială, adică sculptată dintr-o rocă foarte dură, pentru a nu se dezintegra sub acţiunea forţei de frecare. Lemnul ce era prins de cuvă şi freca pe roată are rolul de a vibra cuva şi de a introduce boabele de porumb în centrul pietrei, pentru a fi măcinate. Se poate ajusta piatra astfel încât să se obţină o faină mai fină sau mai mare (după cum o numeşte doamna)
Reîntorşi la casă, primim acorul de a utiliza toaleta şi duşul, beneficiem de apa caldă şi de o masă tradiţională cu slănină, roşii, ardei, ceapă, brânză, pâine făcută din cereale măcinate de bătrânele mori şi un lapte foarte gustos.
Zăbovim până pe la 00:30 şi într-un final prădaţi de oboseală şi somn, mergem să dormim.
Afară ploua. Liniştea cufunda casa într-o atmosferă foarte primitoare, iar răcoarea te deconecta de la orice fel de gând.
Fiecare minut parcă avea câte o poveste care a început în momentul în care am adormit.

Ziua 2
Ne trezim la 7:30
Nu sunt matinal şi ţinând cont de faptul că am dormit bine, nu îmi doream altceva decât să mai fi lenevit 1 ceas....sau 2 :)
Micul dejun ne este pregătit fără să scoatem un cuvânt.
Ouăle, slănina, brânza, pâinea şi laptele m-au readus cu picioarele pe pământ.
Mihai savura cafeaua care i-a pus motoarele în funcţiune şi după alte minute de poveşti, ne decidem că ar fi cazul să ne facem bagajul.
La 9 plecăm, dar nu înainte să mulţumim şi să plătim pentru ospitalitatea doamnei.
Afară picura şi cerul era închis.
Ne aşteptau 90 km de urcări şi coborâri, pe care trebuia să îi parcurcem fără grabă şi incidente.
Temperatura era pe undeva pe la 18 grade, deci perfectă pentru pedalat, iar aerul proaspat îmi asigura hidratarea de care aveam nevoie.
Mihai este în formă mare şi pedalează în cadenţă. Novice fiind acuma descoperă plăcerile şi trucurile pedalatului şi încerc să îi explic tot ce ştiu pentru a-l ajuta.
Prinde repede şi la fel şi merge.
Ştim că profilul până la Anina nu ne solicită sub nici o formă, întrucât rampa nu este pronunţată, deci ajungem la Paralela 45, miraţi de faptul ca am mers excelent.
Decidem să nu ne grăbim şi că de la Paralela 45 şi până la Reşiţa să mergem lejer...şi aşa am făcut.
Mai o poză, mai o vorbă şi ajungem în Anina.
Anina este un oraş foarte liniştit, este tăcut şi primitor, dar azi (duminică) avea un aer de oraş nelocuit. 2-3 oameni rătaceau pe străzi, în rest linişte.
Totuşi magazinele erau deschise, dar liniştea în care dormea oraşul mă îndeamnă să cred că şi vremea de afară are o contribuţie la toate acestea.
Lăsăm în urmă Anina şi începem lupta cu şarpele-şosea către Reşiţa.
Pe traseu căteva maşini şi o ploaie maruntă şi boemă ne-au văzut, în rest....linişte.
În Caraşova facem o scurtă pauză şi sacrificăm o ciocolată şi plecăm pe ultimii kilometri care ne mai despart de Reşiţa.
Între Caraşova şi Reşiţa mai sunt cateva rampe mai "prezente", în rest....linişte :)
Ultimii 5 km numai coborâm şi ajungem uzi în Reşiţa.
Ne mişcăm repede şi ne schimbăm, răcoarea de afară şi hainele ude ar fi făcut ca noi să tremurăm ca o frunză.
Ultimul popas îl facem la un restaurant, unde mâncăm o ciorbă. Ne era poftă pe ciorbă şi clătite şi a trebuit să luăm măsuri :P
În drum către Timişoara, numai câteva melodie semnate Katie Melua se aud în maşină, în rest...linişte.