3T - Trei ture tari !

1. TRANSFĂGĂRĂŞAN 31.07.2010

Cunoscut şi sub numele "de cod" DN 7C, Transfăgărăşanul a fost şi este unul din cele mai spectaculoase trasee de şosea, de care foarte mulţi amatori de ciclism s-au îndrăgostit şi nu datorită stării ireproşabile a asfaltului, ci datorită faptului că are o oarecare doză de impozanţă cu care îşi etalează lungimea.
Profit de timpul generos de liber pe care îl am la dispoziţie şi pornesc împreună cu al meu bun tovarăş de suferinţă, Cosmin, în frumoasa zonă a Făgăraşului, pentru a pedala pe Transfăgăraşan.
La Cârţişoara s-au adunat ciclisti din toată ţara pentru a se bucura împreună de o sărbatoare nerecunoscută în calendarul Ortodox, dar foarte apreciată în rândul amatorilor sportului pe două roţi cu tracţiune "bălegăroasă".
Multă lume, vreme frumoasă şi nici un motiv să nu ne bucurăm de fiecare metru al şoselei ce serpuieste zdrenţuită pe două judeţe.
În ciuda aparenţelor, Transfagărăşanul îşi va mai face datoria mult timp deşi arată precum un vechi şi ruginit Taf, uitat în ploile năprasnice ale mulţilor.
Planul iniţial de a merge din Cârţişoara la Curtea de Argeş, este spulberat rapid de o întârziere-ghiulea în ceea ce priveşte ora la care noi am ajuns la Cârţişoara.
Oricum ideea abandonării planului-epavă, venise tocmai la Bâlea Lac.
Plutonul de ciclişti se pune în mişcare şi în cele din urmă şi noi. Nu ne grăbeam, deşi întârziaţi, pedalam de parcă am fi închiriat soarele şi vremea bună şi acestea aveau să stea agăţate până ajungem noi la Curtea de Argeş.
Kilometru după kilometru şi Bâlea Cascadă ne întâmpină cu o cohortă de turişti veniţi din toate colţurile ţării. Facem popas (că nu ne grăbeam) şi ne luăm spre înfruptare un colac secuiesc, presărat cu nucă de cocos.
Zăbovim la taifas cu diverşi amici şi reuşim să ne mobilizăm pentru a pleca spre următorul punct de interes şi anume Bâlea Lac.
Pe parcurs mai oprim pentru a alimenta bidoanele cu apă, în rest urcăm ascultând sunetul transmisiei de la bicicletă, care sună precum o baladă cu rima dată de ritmul cadenţei.
Ultimii 5 kilometri (cei mai frumoşi din partea nordică a Transfăgăraşanului) ondulaţi şi chinuiţi parcă de propria soartă, seamănă cu modelul de frişcă de pe un tort care în alte vremuri ştiam să îl savurez şi nu doar să îl molfăi.
Acele de păr artistic aşezate, îmi dau impresia că au fost puse de un nepriceput pentru a înţepa tălpile oricărui vizitator curios care se avântă prin zonă, dar nu reuşesc să facă altceva decât să condimenteze, într-o manieră pozitivă, chinul la care se supune curiosul care vizitează meleagurile.
Ajungem sus, asta înseamnă 2000 şi câţiva metri nesemnificativi, primiţi bonus şi foarte generos din partea muntelui.
Lumea prezentă la Bâlea Lac, anunţă un fel de bâlci care are loc week end de week end, excepţie făcând probabil week end ul în care vremea frumoasă uită să apară.
Soarele şi vremea bună ce ni le-am fi dorit să rămână târziu după ora 21, au fost înlocuite de un plafon sedentar de nori suri, iar vântul ce adia, îmi împrospăta speranţa că iarna care neanunţată are să vie odată şi-odată.
Facem cale întoarsă, fără să punem la suflet succesul unui plan neinspirat.
Coborârea pe Transfăgărăşan seamană cu atacul unui şoim asupra unei alte înaripate. Virajele rapide şi maşinile care participă la traficul rutier par presărate intenţionat pentru a pune la încercare îndemânarea şi curajul îndrăzneţilor care nu se sfiesc să utilizeze tardiv frânele.
Am avut buna inspiraţie să luăm haine serioase pe noi, înainte de a ne arunca pe coborâre, în felul acesta, odată ajunşi jos, ne mândrim că ştim să facem şi alegeri bune :)
Schimbăm câteva cuvinte cu Ştefan Hodi, un prieten notoriu, pe care turul României l-a adus la Cârţişoara să pedaleze împreună cu restul ciclistilor, apoi plecăm către judeţul Timiş.
A fost o tură scurtă şi faptul că am străbătut jumătate de ţară, pentru numai 60 de kilometri de pedalat, nu punctează altceva decât dragostea noastră faţă de ciclism....sau o nebunie puerilă ce uneori pune stăpânire pe noi.
Transfăgărăşanul rămâne la fel de frumos şi impunător precum numele ce îl face cunoscut şi merită vizitat an de an.

2. BANAT MOUNTAIN BIKE MARATON 7-8.08.2010

Organizat de Bike Attack Reşiţa, adică de nişte oameni foarte pasionaţi, Banat Mountain Bike Maraton este una din cele mai frumoase competiţii de MTB ce se organizează în România.
Anul acesta cei de la Bike Attack promiteau o adevărată distracţie pe două roţi, întrucât traseele pe care aveau să se desfăşoare cele 3 probe, au fost radical modificate.
Plec din Timişoara sâmbătă, împreună cu Pavel Cojocariu (Paul, cum îi mai spun prietenii), patronul magazinului Supreme Bike Center (SBC) şi cu familia acestuia, iar timpul petrecut în maşină până la Gărâna, a fost presărat cu momente amuzante, oferite de fata cea mică a lui Paul, o simpatică de 5 anişori.
Ajungem pe frumoasele meleaguri bănăţene de la Gărâna şi prezenţa noastră este repede observată de prietenii noştri care aveau deja stabilite taberele.
Următorul ceas îl consumăm cu ridicarea corturilor şi alte pregătiri.
Ne-am ales un loc foarte fain şi la scurt timp aprind un foc de toată frumuseţea, pe care îl las în seama celor care se ocupă de "bucătărie", apoi plec să îmi salut prietenii alături de care am trăit multe momente ce au ajutat la cimentarea relaţiei dintre noi.
Aşadar din listă nu lipsesc : Radu Hăuluică şi minunata lui familie, Ştefan Hodi - acelaşi prieten notoriu şi sincer, care în mod normal dar nu oficial finaliza turul României, cu peste 4000 km şi mulţi alţii care deşi nu ii pomenesc, au statutul binemeritat de prieteni.
O mulţime de feţe cunoscute şi o ploaie de saluturi la care răspund cordial şi dacă este multă lume, înseamnă că cei prezenţi au ştiut să îşi aleagă bine week end-ul.
Reşiţa, Cluj, Târgu Mureş, Bucureşti, Galaţi, Sibiu, sunt câteva din oraşele care şi-au trimis copiii la joacă.
Vineri a plouat torenţial dar asta nu a făcut decât să mai spele praful din aer, întrucât sâmbătă, vremea a fost superbă şi nici un strop nu a tulburat buna dispoziţie a vizitatorilor, ba mai mult, seara am participat la recitalul oferit de Mircea Baniciu.
Toate au fost legate cu precizie pentru a îmbuna dispoziţia oricui, iar ziua lui sâmbătă se încheie la poveşti cu bătrânul Tavi.
Duminică ne trezim la 7:30.
Deşi foarte devreme, lumea care nu a ajuns sâmbătă începe să apară.
Era o atmosferă de nuntă, iar ultimele pregătiri se desfăşurau într-un scenariu detaliat şi silenţios.
Sosesc şi prietenii de la Lugoj şi echipa se completează.
Timpul trece şi nerăbdători, cicliştii îşi fac încălzirea într-un concert de zumzet oferit de anvelopele bicicletelor, care sunt garnisite cu dichisuri mai mult sau mai puţin utile.
Vremea era perfectă pentru oameni non-matinali (ca şi mine de altfel) pentru că ochiul somnorosului nu era deranjat de un soare curios, ci apărat de o draperie blânda de nori (ce-i drept, care aştepta o comandă pentru a-şi lepada toată apa din ei).
Într-un târziu ne apropiem şi noi de start. Nu avem de gând să participăm, dar ne permitem să gustăm din uriaşul desert al celor de la Bike Attack şi ne propunem să parcurgem traseul de Race, care numără 60 km prin cele mai frumoase locuri pe care le poţi străbate în zonă.
Start ! şi plutonul de la cursa de maraton, pleacă. După puţin timp îi urmăm şi noi.
Prin pădure, pe poteci şi pe oriunde ne-a purtat marcajul, pelalam fără nici o grijă.
Mi-am propus să văd cât de tare mă pot umple de noroi :D şi în felul acesta nu cruţ nici o baltă, indiferent de cât de mică era ea şi nici o palmă de noroi. Este foarte fain să pedalezi fără nici o grabă, fără nici o grijă că mergând haotic prin noroaie o să îti încarci tricoul cu o lingură de noroi, din contra, dacă poţi să te bucuri de nişte lucruri mărunte precum acestea, îti faci o tură excelentă ! :)
Urcările sunt fabuloase, în special pe drumeagurile cu piatră netasată sau noroi, unde îti pui la încercare calitaţile de echilibrist. Acealea sunt porţiunile unde se înaintează dificil, dar care contribuie la spectacolul pe care îl trăieşti cu prilejul cursei.
Dacă de urcări se pot spune multe, coborârile sunt de 2 feluri: tehnice şi agresive.
Pe porţiunile agresive (deşi sună pompos, nu este nimic foarte special) las bicicleta să ruleze liberă. Viteza pe care o pot atinge pe aceste tipuri de coborâri îmi dă senzaţia că sunt pe şosea. Lipsa virajelor strânse permite abordarea foarte încrezătoare a coborârilor. Din când în când o denivelare mai face să tresar şi să realizez că totuşi sunt pe offroad. Desigur trebuie să îmi menţin un nivel de concentrare ridicat şi să execut manevre foarte natural pentru a rămâne în armonie cu natura dar şi cu bicicleta.
Porţiunile tehnice...
Acestea nu îţi permit să te arunci ca în tinereţe pe derdeluş.
Am întâlnit mulţi participanţi care coborau pe lângă bicicletă, pe aceste porţiuni. Noi coborâm pe biciclete. Desigur doza de nebunie ce o avem are cantităţi diferite de la individ la individ şi astfel cei mai precauţi optează pentru a coborâ pe lângă bicicletă şi mi se pare o alegere înţeleaptă, dat fiind faptul că lipsa de experienţă pe aşa porţiuni poate lăsa urmări grave.
După o astfel de coborâre, un amic de la Arad şi-a rupt clavicula şi o tipă de la Sibiu (cred) a păţit ceva similar, ambii participanţi fiind nevoiţi să abandoneze.
Mulţumiri participanţilor care au dat o mână de ajutor în cazul fetei şi Salvamontiştilor din Caraş Severin pentru intervenţia în cazul băiatului.
Faptul ca traseul a trecut şi pe la Slatina Timiş, a însemnat încă un plus la spectaculozitatea traseului.
Ca arsenalul să fie complet, până la finish mă delectez cu o coborâre excelentă. Rădăcinile copacilor, şanţurile şi porţiunile cu noroi, fac ca această ultimă coborâre să te afle cu zâmbetul pe buze la linia de sosire.
Aşadar Banat Mountain Bike Maraton, a crescut semnificativ faţă de anul trecut şi a ridicat baremul în ceea ce priveşte organizarea unei competiţii de MTB în România.
Punctele de alimentare şi punctele de control au fost amplasate exact unde trebuiau amplasate, în felul acesta a pus la încercare şi atenţia participanţilor în ceea ce priveşte alimentarea şi dozarea efortului între aceste puncte de revitalizare.
Marcajul presărat a fost foarte bine plasat şi elimina complet posibilitatea rătăcirii participanţilor.
Dacă ar mai fii ceva de spus, atunci acele vorbe ar fii numai de laudă la adresa organizatorilor.
Banat Mountain Bike Maraton, ne vedem la anul !

3. Pedalând în ţinutul Gugulanilor 14-15.08.2010

Sâmbătă plecăm.
Nu spun că plecăm dimineaţa, cum de multe ori o spun, pentru că am plecat pe la ora 13, atunci când focăria era în lumea ei, nestingherită de nici o briză rătăcită.
Dan Lupşa este combatantul ce se încumetă să se aventureze în iadul fierbinte şi nu singur ci cu Alex, fiul lui. Un drac, de care îti este imposibil să nu te îndrăgosteşti.
Aşadar 3 ne-buni, 3 biciclete şi multe semafoare la care aşteptăm între Lugoj şi Caransebeş.
Şi aşteptarea la semafoarele alea seamănă cu cozile de la alimentările de pe vremea...
Ajungem la Caransebeş epuizaţi de parcă am împins maşina şi mai facem câteva cumparături superficiale, apoi pornim către Turnul Rueni.
La Turnul Rueni, ne cazăm la frumoasa pensiune a lui Ghiţă Elade - Casa de sub turn, situată la ieşirea din Turnu Rueni, spre Borlova.
Suntem întâmpinaţi impecabil. Oamenii ăştia chiar ştiu să te facă să te simţi bine la ei şi o fac astfel încât îti vine să îti prelungeşti concediul.
În frumoasa zonă a Muntelui Mic, mai era şi Dan (alt Dan) plecat din Timişoara cu trenul până în Caransebeş şi de acolo pe bicicletă spre Ţarcu.
Odată ajunşi la Ghiţă, ne despachetăm bulendrele şi pornim spre Muntele Mic, pe fostul drum militar. Nu cunoşteam starea drumului, dar am aflat că este o porţiune săpată de ape, în rest nici un alt detaliu semnificativ.
Parcurgem repede porţiunea aflată între pensiune şi ieşirea din Borlova, care "ascunde" bifurcaţia ce ne interesa pe noi. Intrăm pe drumeagul aflat în stânga şi mărşăluim pe offroad.
Era alt aer. Cu fiecare pedală simţeam cum mă răcoresc după chinul la care am fost supus de la Timişoara, iar liniştea în care inspiram aerul proaspăt, avea un iz de vis. Parcă nu îmi venea să cred că din iad, am ajuns în Rai şi asta în numai câteva ore.
Lumina păleşte, dar nu din cauza faptului că soarele dispare de pe cer, ci din pricina copacilor care cu a lor coroane generoase ne protejează de arşiţa ce acoperea zona.
Drumul devine din ce în ce mai accidentat, iar piatra udă pe care urcam ne fura gram după gram aderenţa de care aveam nevoie pentru a urca mai degajaţi, ceea ce înseamnă că efortul nostru sporeşte, iar nivelul de concentrare creşte într-atât încât puteam compara mersul pe piatra udă, cu mersul pe gheaţă.
Calvarul îşi atinge apogeul în momentul în care drumul devine din ce în ce mai spălat de apele care au dat târcoale cu ocazia ploilor şi a topirii zăpezilor, acela fiind şi momentul în care trecem la pushbike.
Din când în când solul lipseşte cu desăvârşire şi nişte şanţuri adânci brăzdează drumul, obligându-ne să facem acrobaţii cu bicicleta în spinare. Este clar că acolo apa a măturat şi cea mai mică frimitură de pământ.
Împingem de 1 oră şi suntem demoralizaţi, întrucât nu ne-am aşteptat ca drumul militar să facă instrucţie cu noi. Partea bună din tot necazul acesta, era că aerul proaspat ne răcorea, iar câte o apă ne oferea cel mai bun sirop al momentului.
Facem un popas şi observăm grămezi de grindină. Pe verdele muşchilor de pădure, albul grindinei, contrasta precum petele unui dalmaţian, iar răcoarea într-adevar ne confirma că nu visăm şi că grindina este cât se poate de prezentă.
Mai întâlnim porţiuni pe unde se poate pedala şi ne bucurăm precum 2 copii de cei 20 m, pe care reuşim să îi parcurgem pe bicicletă, în rest push...
Adevărul este că la tura asta, mi-am descoperit calităţile de...împingător şi nu în pedale, ci în piatră.
2,3-2,5 km/h indica kilometrajul lui Dan, pe porţiunile cele mai accentuate ca înclinaţie, că al meu sub 3-4 km/h indică 0 ...
Vedem complexul turistic şi din acel moment mai împingem 20 de minute, până să ieşim ca urşii din pădure după o iarnă epuizantă de hibernat.
Era ora 20 şi puţine minute peste. Ne tragem sufletul pedalând puţin şi ne pregătim să coborâm pe şosea.
Dan porneşte ca o ghiulea, îl urmez şi eu ca o capsă din pistoalele de jucărie din vremurile rătăcite ale copilăriei, ascultând serenada născută din contactul anvelopei de offroad, cu şoseaua.
Pe coborâre, trai şi viaţă, dar un soi de plictiseală mocnea pe lângă mine, cu toate că trăiam fiecare km/h indicat de kilometraj.
Este frumoasă şoseaua de pe Muntele Mic, numai că vegetaţia de pe marginea drumului, a crescut în maniera în care o maşină aparută în faţă, este ca un chestionar la care în timp ce cauţi răspunsul la întrebare, vine următoarea...
Deci viteză prea mare nu poţi să guşti. În lumina slabă a soarelui ce apunea, am reuşit printr-un travaliu, un 61 km/h.
Ace de păr peste tot, parcă este frizerie şi ultima porţiune a şoselei mă îmbată suficient încât să reuşesc să opresc armăsarul, prin parcarea de la Valea Craiului, unde de altfel ating şi maximul vitezei.
Vine şi Dan după câteva minute.
Nu reţin când l-am depaşit şi nici unde s-a întamplat.
Pornim împreună către Terra. Aici pe altă planetă, avem permisiunea de a sta limitat.
Urmează porţiunea dintre Valea Craiului şi Borlova, care spre surprinderea noastră, nu a fost uitată, ba din contra, pe această porţiune a fost aruncată o piatră maruntă şi neagră, ce-i drept netasată, care ne oferă plăcerea de a coborî precum pe bile de rulment...
Intrăm în Borlova. Dan este în spate, că eu merg ca la curse prin asfaltul măcinat al borlovenilor şi din când în când mai fac un salt de gazelă peste nişte grote căscate parcă aşteptând să ne înghită.
Scăpăm şi de Borlova şi mai pedalăm 5 minute până la pensiune.
Mergem să facem un duş autentic la râul ce trece prin spatele casei şi venim să mâncăm, grăbiţi de ţânţarii care îşi dezlănţuiau raidurile către noi.
Peste noapte ne odihnim excelent, după o zi trăită fără gânduri.
Duminică, cocoşul electronic ne dă trezirea la 7:30.
Alex rămâne implacabil în lumea viselor.
Mergem să facem acelaşi duş original, apoi pregătim nişte paste delicioase, de îmi vine să îmi pun în rucsac în loc de bulendre :)
La ora 9:20 îmi salut oamenii dragi şi pornesc singur către Muntele Mic, de data aceasta pe întoarcerea din seara precedentă.
După 1:20 ajung în poiana Jigoria şi atac coborârea către Poiana Mărului.
Dan (celălalt Dan) mă aşteptă în Oţelul Roşu. A coborât de la Cuntu şi s-a bucurat de frumuseţea zonei vizitate.
Aşadar trebuie să ajung repede, deşi am destul de mers.
Coborârea este foarte faină, dar sunt unele porţiuni unde trebuie să fiu atent (pietre rotunde ude, deci lispă de aderenţă).
Kilometru după kilometru şi ajung în coada lacului din Poiană, deci încep betoanele. Mi-aş fi dorit să poposesc 2 minute la baraj, dar eram aşteptat şi nu puteam să deviez de la plan.
Pe platul dintre Poiana Mărului şi Zăvoi, ajutat de mână lui Eol, rulez cu 38km/h constant şi astfel ajung foarte repede la Oţelul.
Întâlnirea cu Dan o am la restaurantul de la ieşirea dinspre Caransebeş, unde fac pauză pentru o răcoritoare, binemeritată.
22 km de mai despart de Caransebeş, iar trenul îl avem la ora 16. Stând bine cu timpul, nu ne grăbim şi după ce mai stăm la o vorbă, pornim călare către capitala de judeţ.
Reîntâlnesc focăria, de care nu îmi era deloc dor, dar o înfrunt, neavând alternativă.
Din vorba în vorbă, ajungem în Caransebeş şi oprim direct la gară pentru a verifica trenul, care într-adevăr soseşte la 15:45 şi staţionează 10 minute.
Cumpărăm 2 tablete de glucoză şi un Mountain Dew (cea mai explozivă alegere) şi ne îndreptăm către podul de peste Timiş, dar nu pentru a face cascadorii, ci pentru a coborâ la râu şi a ne relaxa în apă.
Aveam o oarecare pată de ruşine referitoare la acţiunea asta, dar ruşinea a durat până am ajuns la râu.
Să stai cu picioarele în apă, nu este o filozofie, este o relaxare pe care oricine si-o poate permite şi dacă tot am ajuns în punctul acela, de ce sa nu îmi curaţ şi bicicleta de noroi ?!
M-am ajutat de şosete şi am făcut bicicleta, oglindă. Dacă mă întreba cineva, de unde vin, îi răspundeam orice altceva în afară de munte, pentru că eram prea curat atât eu cât şi calul meu şi oricum nu m-ar fi crezut :)
Îmi schimb echipamentul plin de noroi, cu haine curate, încălţămintea de MTB cu sandale şi savurez amintirile din tura aceasta, în timp ce aştept ca Dan să îşi cureţe şi el bicicleta :))
Momentul de trândăvie, nu a durat o veşnicie, dar ne-am relaxat foarte fain :)
Era 15:25 când ne-am urnit din loc şi am mers să ne cumpărăm biletele de tren.
La 15:47 ajunge trenul şi urcăm. Dan are ceva emoţii referitoare la faptul că din nou trebuie să dicute cu şefii de tren pentru bicicletă, dar îl liniştesc spunându-i că este absolut legal şi precizat în regulament acest aspect.
Aşadar i-am explicat şefului de tren că în articolul C6, litera V este punctat acest subiect şi cum se procedează, iar el s-a conformat, rupându-ne bilet pentru biciclete (5 lei / 100km)
Aviz amatorilor...
În tren, căldura îmi dădea impresia că merg la mare şi către casă...
Apropiindu-ne de Timişoara, trecem cu şarpele de metal printr-o ploaie care mai răcoreşte atmosfera şi ne oferă o clipă de respiro.
Ajunşi în gară, cei 2 voinici, despachetează jucăriile şi pornesc spre casele lor, lăsând în urmă trenul, gara, muntele şi povestea aceasta.