Planeta Retezat...

POZE
Aveam presimţirea că trebuie să lenevesc ... dar nu stând acasă şi numărând secundele care trec, ci într-o manieră mult mai plăcută. Să lenevesc la munte.
Da, asta îmi doream.
După tura din Făgăraş, o relaxare era bine venită. Era singurul cadou care îl pot savura astfel încât după o săptămână dezordonată, lucrurile să revină la normalul în care îşi duc oborul zi de zi.
Călin Crainic era plecat în delegaţie şi îşi încheia plimbarea la Craiova, iar întâlnirea noastră o stabilim la Hunedoara, loc unde urma să dormim.
Vineri...
Plouă...şi vremea de afară îndeamnă numai unul ca mine să se pornească la drum.
Trenul pleacă la 13:47 în direcţia Deva şi persoanele aflate în compartiment cu mine nu fac suficientă gălăgie încât să îl acopere pe Mike Oldfield care intrat la mine în urechi, îmi oferea o prestaţie impecabilă :)
Pastelată de cerul lipsit de culoare, atmosfera mă răpea într-o altfel de lume. Visam cu ochii deschişi privind geamul pe care se rostogoleau grăbiţi stropii de ploaie care încercau să îşi găsească loc în tren şi îmi aduc aminte de fulgii de nea care cad fără să protesteze, acolo unde îi poartă vântul.
17:37 este ora la care trenul ajunge în Deva.
Rezonabil drumul cu trenul, mai ales dacă ai şi muzică bună. Aş putea călători în această manieră, nestingherit, o eternitate...
Îl sun pe Radu Hăulică, un bun prieten din Hunedoara, care are serviciul la Deva şi îl anunţ ca am ajuns.
-Vrei să vin să te iau?
-Mulţumesc, nu. Scurta oră ce o am la dispoziţie până ieşi tu, vreau să o consum urcând la cetate.
Nu am mai fost la cetatea de la Deva şi ştiu ca nu este cel mai mare spectacol pe care l-aş fi pierdut în cazul în care nu aş fi urcat, dar preferam să îmi prelungesc starea de reverie în care mă afundasem în tren.
Ajuns la baza dealului, privesc în sus şi văd oamenii cum urcă la cetate cu ajutorul "utilajului"... Nu am nevoie, mă descurc şi cu metoda veche deci pornesc la pas spre cetate.
Auzisem că se vede fain oraşul de la cetate şi acesta a fost un alt motiv pentru care am decis să îmi petrec timpul, până iasă Radu, urcând.
Trec pe sub 2 porţi şi rămân impresionat de 2 aspecte :
- frumuseţea cu care sunt realizate cele 2 porţi;
- faptul că urcarea la cetate a durat numai 12 minute.
De sus într-adevar oraşul se vede foarte frumos şi sunt convins că singurul spectacol pe care l-am pierdut, este cel pe care îl oferă noaptea.

Cetatea pare amorţită în timp şi schela care o împrejmuieşte pare să fie singura prietenă a acesteia.
Începe să se răcească şi cobor de la cetate, pentru a ajunge din nou "cu picioarele pe pământ". La coborâre, atenţia îmi este captată de tot felul de apariţii care "se cer" pozate şi astfel fac mai mult timp pe coborâre decât am făcut la urcare, dar nefiind nici o grabă, nici măcar dacă Radu m-ar fi aşteptat, îmi permit să acord puţină atenţie acestor frumuseţi şi să le imortalizez.

Sunt jos şi îl aştept pe Radu care soseşte în 10 minute, aşadar pornim către Hunedoara.
Povestind pe drum, am impresia că Hunedoara este o stradă din Deva pentru că ajungem repede fără ca tovarăşul meu Radu să fie un împătimit al vitezei, dar cam aşa se întâmplă de fiecare dată când ai o companie excelentă şi ce povesteşti nu înseamnă bârfă ;)
Călin este foarte aproape de Hunedoara, deci am timp să merg acasă la Radu şi să mă întâlnesc şi cu restul participanţilor care intră în alcătuirea echipei "Hăulică". Servim masa (Mariana face o mâncare în adevăratul sens al cuvântului) şi mai povestim d'ale muritorilor.
Refuz când sunt invitat să dorm la ei, deşi drept vorbind, m-aş muta de mâine şi nu mă despart de ei până nu facem o poză.

Aşadar de la stânga la dreapta şi de sus în jos...sau invers, faceţi cunoştinţă cu: Radu, Ioana, mine (Flo), Anca şi Mariana.
Nu cunosc Hunedoara şi nu ştiu să ajung de la Radu la teatru, unde trebuie să mă întâlnesc cu al meu Călin .... sau oriunde altundeva şi se întocmeşte o echipă de voluntari formată din Ioana (aia mică şi frumoasă din poză), Anca (aia mare şi frumoasă din aceeaşi poză) şi Radu (...nu ştiu dacă apare în poză) :P, voluntari care mă cunduc pâna la teatru.

Ziua de vineri se încheie ... sâmbătă, cu nişte poveşti la ore târzii şi cu speranţa ca râsul nostru să nu îi deranjeze pe părinţii lui Călin.
Dorm incredibil de bine, încât am impresia că trebuie să plătesc pentru reuşita asta.
Sâmbătă ne trezim la 9:30 şi după ce facem ochi şi glas, servim micul dejun.
Plecarea spre Haţeg o facem după ce mai stăm la poveşti şi cumpărăturile noastre le facem după ce ne scoatem harta.
Nu că nu am avea fiecare, hartă cu Retezatul, dar ne-am făcut un obicei de a pleca cu mâna în buzunar şi cu gândul la ce avem prin rafturi acasă şi aşa ajungem să colindăm tot felul de magazine dubioase cu speranţa de a nu rămâne cu harta pe memory stick.
Părăsim Haţegul cu harta în mână şi cu o plasă de cumpătăruri şi ne îndreptăm către un cer negru care pare să vină spre noi, dar tocmai din direcţia muntelui...
Ne întrebăm dacă mai are rost să mergem şi considerăm că ne-am întrebat în zadar, întrucât "visul urât" dispare după 2-3 curbe şi pe măsură ce înaintăm.
Perfect !!!
Ne teleportăm la poalele muntelui (mai bine spus, în inima lui) , parcăm maşina la refugiul Stănuleţi şi ne pregătim de ..... gridină. Fain...
Petrecem următoarea jumătate de oră în maşină şi grindina nu durează mai mult de 1-2 minute, dar ploaia completează celelalte minute rămase până la "jumătate de oră".

În cele din urmă muntele se îngăduie de noi şi ne oferă soare.
Plecăm, sunt puţine minute peste ora 15 şi până la refugiul Zănoaga ne aşteaptă (calculat şi aproximat de noi 4'30" de mers. Greutatea din rucsacii noştri este rezonabilă (cel puţin din al meu ştiu sigur ca este) :P şi asta ne permite să ajungem în 20 minute la marcajul care ne va călăuzi spre Crucea Trăznitului.
De data asta iau beţele telescopice. Nu mai vreau să învinovăţesc încălţămintea pentru cromatica unghiilor şi nici să îmi imaginez cum ar fi fost dacă...
Urcuşul spre Crucea Traznitului începe bine şi încerc să impun un ritm, care să ne permită să mai schimbăm 2-3 vorbe în timp ce urcăm şi să nu depăşim planul de timp.
Prin pădure este incredibil de fain. Încep să văd frunzele uscate ale copacilor care stau amuţite pe pământul rece, muşchii crescuţi pe orice formă uitată în pădure, conurile brazilor parcă în grămezi şi un singur gând mă face să zâmbesc : vine toamna !

Liniştea în care este scufundată pădurea, îmi dă impresia că mergem pe alta planetă, iar rădăcinile copacilor ce se întind pe pământ, par nişte creaturi care domină în tăcere tot ce ating.
Frumos ... şi merită să laşi frâu liber imaginaţiei atunci când te afli în astfel de locuri, să trăieşti tot ce cuprinzi cu ochii şi să inspiri zgomotos, zâmbind pueril că te va mustra cineva pentru cele făcute.
Ieşim într-un gol alpin şi vedem Retezatul Mic, care ne însoţeşte pe măsură ce înaintăm.
Visam, pluteam ... Călin era în spatele meu la o distanţă de aproximativ 30 metri, când o serie de 3 mormăituri, mă face să mă opresc şi să îl caut pe Călin cu privirea...
Veneau de undeva din stânga, din jnepenişul care ne desparte de pădure. Apare Călin şi îmi duc degetul la gură, după care îi spun:
-sssttt, cred că este un urs prin apropiere !
Zâmbetul lui Călin dispare brusc...
- L-ai văzut ???
-Nu, doar am auzit. Hai să mergem mai departe.
Continuam cu inima cât un purice pe marcajul care intra mai sus în padure şi printr-o iarba înaltă peste care ne era dificil să înaintăm sau să reperăm alte eventuale prezenţe...
-Păi şi ce facem dacă într-adevar este urs şi ne întălnim cu el ?!
Asta era singura întrebare în momentul respectiv la care nu vroiam să trăiesc un răspuns...
-Habar n-am, rămânem împreună şi cred că facem gălagie. Nu vreau să aflu.
Bancurile cu urşi sau cuţite de lemn căpătau un alt respect şi nu mi se păreau la fel de amuzante, ba chiar mă aflam puţin supărat pe ăla de a scos asemenea bancuri :))
-Uită-te din când în când în spate, să evităm pe cât posibil surprizele, că simt că cineva ne vede.
-Suntem la limita rezervaţiei, apoi Călin nu mai spune nimic.
Urcăm şi ne vedem de viaţa noastră, care mi se părea mai frumoasă şi dulce că oricând.

Continuăm pe marcajul din pădure şi în scurt timp străbatem o lungă curbă de nivel care ne scoate la stâna unde se despart traseele.
Bun până aici. Consultăm harta. Urmează coborârea până la un râu, apoi urcarea spre refugiul Zănoaga.
Coborârea este destul de neplăcută....se merge pe o cărare cu bolovani acoperiţi de vegetaţie, se alunecă, se intră în coliziuni cu tot felul de buruieni care la cea mai mică atingere îşi scutură puful, din când în când pământul îţi fuge de sub picioare şi echilibrându-te îţi urcă stomacul în gât, etc....dar una pusă peste alta, clavarul ăsta nu durează suficient de mult încât să îmi doresc să mă reîntorc la poiana "care mormăie".
Intrăm într-o altă pădure şi coborâm rapid. Îmi place senzaţia şi din când în când îmi vine să îmi pup beţele şi să mă felicit pentru înţeleapta decizie de a le lua cu mine, pentru că sunt de un real ajutor :) ...presimt că este un ajutor indispensabil pe viitor.
Ajungem la apă, adică la asta de mai jos...

...şi o traversăm cum ştim mai bine :))
Călin cu pagaia şi pe bolovani, eu pe podul din trunchiul bradului.

Răzbim, fără să ne udăm. Aşa este Căline ?! :P
Luăm în primire marcajul şi urcăm.
Urcarea îi stârneşte entuziasmul lui Călin...
-Urcarea asta ne ia cu duhul blândeţii.
Perfect de acord cu ce spune, dar a lua nu înseamnă a continua până sus, la refugiu.
Urmează 1' de mers cu capul în pământ şi o replică din partea lui Călin, ce îmi stârneşte amuzamentul:
-Mamă, cred că am pulsul la 200.
:))
Se merge mult prin pădure, pentru că de la stâna de unde s-au despărţit marcajele, se coboară mult .... şi cât cobori, atât urci.
Deznodământul ne află bâjbâind prin jnepeni, dar învingând toate aceste impedimente naturale şi drept răsplată primim .... bucuria pe care lacul şi refugiul Zănoaga le oferă unor oameni faini ca noi. (ce cusută cu aţă albă îi remarca asta) :))

Nu intrăm.
În ciuda "chinului" suportat, alegem să facem poze împrejurimilor şi să consumăm astfel minutele rămase, pentru a ne încadra în baremul impus jos. :)
Intrăm, dar nu datorită faptului că s-a epuizat filmul din aparatele foto digitale :)) ci pentru că foamea ne îndemna să o facem.
Refugiul este foarte îngrijit si frumos. Nu mai era nimeni. Perfect, deci numai noi, deci linişte, deci trai şi viaţă.
Urcăm în refugiu, ne întindem bulendrele şi servim bunătăţuri care şi acuma când scriu, mă fac să iau o pauză şi să înghit în sec. Ce sec... :P
La ora 20 şi 15 minute, eram amândoi intraţi în saci şi .... adormeam.
Ne-am trezit pe la ora 22 să respirăm şi a urmat un alt set de 2 ore de somn.
Puţin după miezul nopţii, am devenit activi şi am ieşit să luăm apă.
Era răcoare şi linişte, iar întunericul ducea o grozavă luptă cu stelele aflate pe cer. Nu vedeam pe unde să pun piciorul dar în sclipirile generoase ale stelelor, aveam impresia că îmi văd umbra.
Având aparatul la mine, am trecut la treabă şi pentru prima dată am reuşit să aduc aceleaşi stele frumoase, pe care le-am văzut pe cerul muntelui şi la mine acasă.
Distingeam silueta crestei care ne înconjura şi îmi lasa impresia că sunt ocrotit.
Spectacolul trăit, nu poate fi descris cu ajutorul cuvintelor şi cred că mai uşor mi-ar fi să descriu bucuria trăită, doar închizând ochii.
Intrăm în refugiu abia după ce am început să tremurăm, ne ascundem în saci şi până dimineaţă nu mai stiu şi nu mai aud nimic.
Duminică....ora 8.....soare.....
Îmi este greu să mă trezesc şi să ies din sac, după un somn nesperat de bun, dar totuşi nu ezit să o fac. Afară, după o noapte spectaculoasă, sunt întâmpinat de o dimineaţă înălţător de frumoasă şi sinceră.

Lacul, pe care mi-l amintesc foarte clar, că astă iarnă mergeam, acoperit fiind de gheaţă şi zăpadă, acuma trăia în aceeaşi linişte sub un cer curat şi albastru.
Este incredibil.
Tot ce te înconjoară pe munte, este incredibil, este viu şi tot ce trăieşte pe munte, trăieşte într-o lume atemporală.
În refugiu, Călin mai leneveşte conştient de faptul că zâmbetul meu nu înseamnă decât un singur lucru : mâncăm şi plecăm :))
Asta şi facem, dar nu înainte de a face curat în urma noastră în refugiu.
Urcăm spre creastă şi ne ridicăm deasupra lacului, deasupra oricărui ţel, dar mai presus, deasupra oricărui gând ce ne îmbăta. Urcam spre Judele.
Judele este un vârf... este o poveste. Este prezent şi mă aşteaptă să îl vizitez.
Ajunşi în şa, Călin îşi lasă rucsacul şi împreună urcăm pe Judele.
Din şa până pe vârf, facem 10-15 minute, dar fără ne grăbim sau să alergăm. Nu ştiu care este motivul exact pentru care am simţit că mi-a fost luată o piatră de pe inimă, odată cu atingerea vârfului, dar m-am simţit excelent.

Judele nu este cel mai spectaculos vârf pe care am urcat, sau cel mai dificil, dar are o frumuseţe aparte cu care impresionează. Impresionează prin simplitate, prin eleganţă şi nu prin cei 2398m pe care îi are avans faţă de mine, în cursa pentru atingerea cerului.
Paşii ne poartă către lacul Bucura şi vedem toate vârfurile mari din Retezat, vârfuri peste care odinioară am trecut şi care azi par mai înalte şi mai frumoase.
Muntele rămâne frumos, rămâne aparent neschimbat şi pare de nestrămutat din dorinţa lui de a atinge cerul. Muntele continuă să mă impresioneze, să mă primească şi să mă lase să mă bucur de el.
Pe măsură ce merg, am impresia că muntele stie mai multe despre mine, decât ştiu eu despre el.
Din nou visul îmi este spulberat de fluieratul unei marmote, pe care am reuşit în cele din urme să o fac cunoscută multora.

La Bucura, lume multă, gălăgie, semne de civilizaţie....sau nu, dar nu ne deranjează şi nu ne strică pofta de a mânca. Leneveam după o masă delicioasă, sub razele unui soare blând de toamnă şi ne-am decis să nu mai mergem prin Retezatul Mic.
Atât cât am mers a fost foarte fain şi suficient încât să avem linişte pentru toată săptămâna ce o vom începe.
Refugiul Bucura nu este la fel de primitor precum Zănoaga şi nici atmosfera nu este la fel de liniştită, iar faptul că se poate ajunge cu maşina până în Poiana Pelegii, înseamnă că foarte multă lume poate urca la Bucura şi multă lume lasă mizerie acolo, în semn de recunoştinţă zeului care a avut îngăduinţa de a le umple "ghiozdanele".
Nu pierdem foarte mult timp la Bucura, deşi am fi făcut-o...

În mirosuri de parfumuri fine şi printre jachete de oraş, ne simţeam ca nişte intruşi, ba mai mult nu ne-am fi integrat în nici o trupă, deci nu mai avea rost să rămânem şi nu datorită portului popular şau mirosului pe care îl purtam cu noi, ci pentru că îmi displace să împart muntele cu oameni zgomotoşi. Sper că nu sunt extrem de egocentric, dar mă bucur că pot spune exact ceea ce simt.
Aşadar plecăm şi o facem spre Poiana Pelegii, iar coborârea durează 1 oră.
Am coborât repede şi ne-am oprit să mai facem 2-3 poze, brazilor colindaţi de apele ce curg din lacurile de sus.
Din Poiana Pelegii ne îndreptăm către Lunca Berhina, pe drum şi facem un scurt şi inocent pariu şi anume că vom merge 2 ore până la maşină (varianta mea) sau 1 oră jumate (varianta lui Călin)
Câştigă ăla cu noroc puţin şi timp scurt, dar era normal să ne încadrăm în timpul lui, că a început să alerge :))
Nu mă supăr, miza a fost o pungă de stafide pe care am împărţit-o frăţeşte, iar drumul a fost unul pe parcursul căruia au decurs nişte porţii zdravene de râs şi întâlniri cu personaje simpatice...

Ajungem la maşină, ne schimbăm şi pornim către Terra...
Scurtă dar frumoasă tură, iar vremea a ţinut cu noi, deci totul a decurs excelent.
Pe măsură ce ne îndepărtam de munte, simţeam că mi se face tot mai dor de el, deşi încă eram în inima lui.
Retezat....hmm....cel mai prietenos munte.
Este cel care oferă, foarte generos, un spectacol la fiecare pas.
Cel care va continua să mă surprindă într-un mod plăcut de fiecare dată când voi alege să îl vizitez.
Retezat...
Planeta Retezat !