Activităţi de toamnă

Toamna şi-a intrat pe deplin în rol şi asta se poate observa la fiecare pas făcut prin natură sau în fiecare fotografie surprinsă de aparatele foto. Este o toamnă blândă şi pot spune că m-am bucurat de fiecare tură făcută, deşi locaţiile unde am perindat au fost dintre cele mai obişnuite şi relativ aproape de casă.
În ultima săptămână a lui Octombrie, am asistat la prezentarea proiectului "Munţii Ţarcu", proiect susţinut de membrii asociaţiei ALTITUDINE prin care s-a pus în vedere aspecte foarte importante în ceea ce priveşte masivul Ţarcu şi drumul pe care "acesta" pare că a intrat.
Amfiteatrul pus la dispoziţie de Facultatea de Vest s-a devedit neîncăpător pentru cei prezenţi, ceea ce demonstrează faptul că lucrurile bune au tot timpul căutare.
Felicitări membrilor pentru profesionalismul şi perseverenţa cu care tratează subiectul.
Mai multe detalii găsiţi pe www.tarcu.ro
Pentru week end-ul ce tocmai a trecut, ieşirea era planificată de 3 săptămâni şi puţine lucruri ar fi putut să intervină astfel încât programul să îmi fie dat peste cap. Nimic înălţător nu s-a petrecut, dar faptul că am ajuns din nou în zona Munţilor Ţarcu, a marcat încă un episod pentru care noi prietenii am profitat de oportunitate şi de a ne bucura că suntem din nou împreună la munte.
Vineri destul de târziu, noi cei din Timişoara ne întâlnim cu familia Hăulică (din Hunedoara) în Caransebeş şi după ce servim o gustare la restaurantul Eden, unde poposim de fiecare dată când ajungem în zonă, pornim către poiana Jigoria.
Drumul dintre Caransebeş şi Zerveşti este comparabil cu cel de la Borlova la Valea Craiului şi anume enervant... asta când te gândeşti că o zonă cu un aşa potenţial este pur şi simplu lăsată uitării...
Ajungem pe la miezul nopţii în Jigoria şi singurul motiv de îngrijorare era acela că George ne aştepta...si este destul de neplacut sa stii ca esti asteptat.
Plecam la luminile frontalelor spre Cuntu dar eu raman in urma pentru a face niste poze la cerul generos de instelat, care de fiecare data cand il privesc, reuseste sa ma impresioneze.

Rucsacul ce il am in spate nu este greu, cat despre vreme...nu pot decat sa presupun ca era aproape de 0 grade judecand dupa faptul ca pamantul este semi-inghetat, dar toate acestea ma duceau cu gandul la frigul iernii, la viscol, la zapada...la muntele ce in curand isi va schimba aspectul. As vrea ca iarna sa vina cat mai repede, sa fie la fel de generoasa precum aceasta toamna, incat sa pot spune ca a fost IARNA, sa ma bucur de fiecare tura, de fiecare varf, creasta, poteca...
Prin Jigoria urcam incet, la pasul fetelor, care desi au propriul rucsac in spate si o varsta foarte frageda, se descurca ireprosabil si ne fac sa zambim atunci cand ne indreptam privirile asupra lor.
Prin padure, frunzele ce acopera drumul fac o galagie stranie sub greutatea noastra si par a-si povesti fiecare viata, grabindu-se pentru a se face intelese inainte sa inghete odata cu venirea iernii si pentru totdeauna...
Printre copaci, in stanga, se descopera fara sa vrea, o luna ciobita, rasfatata, dar viu colorata care imi lasa impresia ca suntem intr-o zi din august si capatul drumului ne va duce la o promenada.
Desi realitatea nu este asa, dupa 40 de minute suntem in Seroni, unde ma opresc pentru a fotografia din nou frumusetile neatinse ale cerului tomnatic.

Este putin racoare. Simt acest lucru si datorita faptului ca am reusit sa ma incalzesc pe drum, dar observ lipsa vantului care mi-as fi dorit sa adie si care stiu ca domina versantii, atunci cand asupresc hotarati masivul.
Pana la Cuntu, natura o surprind in aceeasi melancolie tacuta si linistita in care am privilegiul de a o surprinde tot timpul si acest aspect imi intareste convingerea ca sunt bine venit pe acele meleaguri.
Ajunsi la Cuntu, ne ocupam paturile si multumim umili lui George pentru faptul ca a incalzit camerele si ca ne-a asteptat. Nu pierdem minutele cu povesti. Suntem somnorosi dar si obositi dupa drumul parcurs de acasa si astfel cel mai rentabil gest il gasim in a ne pune la somn.
Sambata dupa ce mancam si ne trezim astfel incat sa putem sa ne legam sireturile, incepem sa crapam lemnele ce au fost aduse lui George. La scurt timp ajung: Alin Ciula cu nevasta lui si cu Marius Minea, care au acelasi tel ca si noi si anume sa il ajutam pe George la taiat lemne.
Vremea este superba si nu imi vine sa cred ca este sfarsitul lui octombrie, ca este toamna si ca suntem atat de privilegiati incat sa comparam ziua cu una de vara.
La spartul lemnelor mai participa si Alin, noul coleg al lui George dar si tatal acestuia. Ne impartim rolurile si treaba incepe sa mearga, dupa ce suntem instruiti referitor la modul in care trebuie sa aranjam lemnele in beciul cabanei.
Taiem, caram, stivuim...ne schimbam rolurile, dar repetam ritualul si incet incet gramada de lemne se imputineaza si odata cu ele si vlaga noastra. La ora 17 facem pauza de masa, dar era clar ca nu mai avem energie pentru a continua, desi lemnele ramase insumau o munca d circa 2 ore.
Timpul trece la povesti si seara Ciula & co. pleaca spre Lugoj. Prezenta lor ne-a fost de un real folos si ma bucur ca au reusit sa vina sa ne ajute.
Odata cu plecarea celor 3, ne paraseste si soarele dar ne ofera un apus spectaculos peste Semenicul din departare care incep sa cred ca este mic datorita faptului ca soarele greu, apune tot timpul peste el...

Seara ne-o petrecem in cabana la un ceai cald, urmand sa ne lasam incet purtati de somn.
Ne retragem destul de repede si retin ca era aproximativ ora 23 cand ne-am pus in sacii de dormit cu toate ca in sala de mese, Radu, Mihai si tatal lui Alin, se luptau din greu cu o oala de tuica fiarta si niste povesti captivante.
Dorm la fel de bine ca si acasa si ma odihnesc fain dupa o zi extenuanta.
Duminica, ora 9. Fac ochi si observ instant vremea frumasa care nu pare a ne fi parasit peste noapte. Perfect! deci este loc de o tura frumoasa.
Dupa ce servim micul dejun, mobilizam efectivele pentru o tura cu adevarat memorabila si pornim catre varfuri.
Nu este nici un nor pe cerul albastru si galbenul versantilor rezoneaza perfect in cromatica cerului.
Padurile mixte de sub noi, par niste tablouri semnate Vincent Van Gogh si momaile par insufletite desi tac neclintite pe creasta...
Ajunsi pe Sadovanu, reperam Semenicul datorila releelor si a celorlalte siluete ce se inalta de acolo de unde cerul se imbina cu pamantul.
Vizibilitatea ne ofera o panorama alegorica, iar vremea ne face sa continuam si sa parcurgem toata creasta. Fetele, se descurca foarte bine si dupa aproximativ 2 ore ajungem pe Tarcu, de unde vedem muntii Retezat, Godeanu si ceilalti vecini inalti si fumosi care contribuie la un lat aparent interminabil de frumuseti.
Dupa cateva minute de pauza pornim catre Caleanu si pe alocuri pasim pe o zapada neconvingatoare dar care a rezistat suficient incat sa ne dovedeasca faptul ca nu am fost prezenti la primul fulg de nea cazut.
Incepeam sa ma ingrijorez de faptul ca nu am apreciat corect timpul alocat turei noastre si ca seara ne va surprinde cu gandul la frontalele lasate la cabana si drept masura de precautie o iau pe Anca, fata de 6 ani a sotilor Haulica, in spinare pentru a grabi pasul. Cele 20 de kilograme ale Ancai mi-au permis sa cresc ritmul si sa ajungem in 40 de minute pe Caleanu.
Fac o scurta paranteza in care as vrea sa precizez faptul ca niciodata nu credeam ca voi vedea jeep-uri urcand la 2190m, mai exact pe Caleanu...

Intre masini se poate observa varful Caleanu...
Mi-ar fi placut sa fi mers pe varf si sa fi facut niste poze cu prietenii mei, dar am preferat sa plec cat mai repede lasand acest moment pentru alta vizita.
Coboram de pe varful Caleanu si planul este sa nu mai urcam pe varful Brusturul, ci sa ne continuam coborarea in caldarea Olteanei si apoi sa urcam pe drumul de tractor care ne scoate la "Stana de la pietre". Planul suna rezonabil si prinde. Nu am mai fost in caldare si mai ales la stanele frumoase ce le observ din creasta si asta era inca un motiv pentru care tura devenea deosebita.
Apropiindu-ne de stana, savuram un peisaj dominant prin muzicalitatea apelor ce iriga platoul de o simplitate debordanta si incep sa ma intreb de ce nu am mai fost pe acolo daca tot remarc faptul ca este precum un vis ?!

Este visul meu...un vis simplu care as vrea sa continue pentru totdeauna.
Facem un scurt popas la stana si ma relaxez cand constientizez ca stam bine cu timpul si vom ajunge pe lumina la cabana. Grijile ce mi le-am facut au fost in speta datorita faptului ca in tura au venit fetele lui Radu si a Marianei si nu doream sa vada cum seara se lasa iar noi suntem departe de cabana.
Pornim catre raul ce ne desparte de celalalt versant care detine drumul de tractor pe care trebuie noi sa pasim pentru a ajunge la destinatie si ne delectam cu o partida de ''tras pe fund'' pe iarba uscata si moale ale mutelui, ce se dovedeste a fii cireasa de pe tort.
Destul de lunga tura noastra dar presarata cu momente care condimenteaza fiecare gand ulterior si fetele propun sa ne intoarcem la o runde de '''tras pe fund''.
Incepem sa urcam si ma ofer voluntar in a o lua pe Anca din nou in spate. De data asta putinele kilograme le percep altfel si asta se poate remarca si prin ritmul in care merg, dar nu vreau sa o las pe Ancuta jos. La cei 6 anisori, distanta pe care am facut-o, sunt convins ca altfel este resimtita asadar continuam in maniera asta...numai ca Ancai i se pare ca ceva nu este precum adineaori la mine in spate si o coace...
-Ce ba...esti gata?
Raman perplex, dar ma opresc pentru a rade copios in compania celorlalti.
Deci oboseala mea se vedea destul de clar daca am si primit o astfel de intrebare la care nu am reusit sa imi adun fortele pentru a contracara cu un raspuns pe masura si astfel ma resemnez si continui sa imi duc povara in spate.
La scurt timp ajungem la stana de la pietre si incepem sa coboram catre Cuntu.
Soarele incepe si el sa coboare de pe cerul pe care a stat o zi intreaga si superba si scoate la iveala frumusetea nebanuita a muntelui uscat.

Cuntu... si o binemeritata masa, pentru a ne recapata fortele.
Initial am vrut sa mai ramanem mai 1 ora sau 2, pentru a ne odihni, dar asta ar fi insemnat ca riscam sa ne ramolim complet si ne-ar fi fost mult mai greu sa ajungem in Jigoria la masini.
Ne stragem asadar boarfele, ne luam ramas bun de la George si pornim.
Lumina a disparut si numai frontalele ne ajuta sa vedem unde sa punem urmatorul pas. Cu rucsacii in spate, dar mult mai usori de aceasta data, ne insiram pe drum sub stelele ce se arata ca niste pistrui pe o fata bronzata si intrati in padure incep discutiile despre toate si nimic...
Drumul pana la Jigoria mi s-a parut mai scurt decat vineri si asa este, avand in vedere ca aveam rucsacii mai usori si ca veneam incalziti de la tura.
Imbarcati in masini, pornim catre meleagurile noastre lasand in urma acelasi gand si acelasi munte care se contopesc sub licaririle stelelor.
Un week end simplu alaturi de oameni simpli dar deosebiti.
Resemnat ca a fost ultimul week end end cu vreme impecabila, astept ceea ce chem de cand a plecat....Iarna.