Secunda următoare

Zilele treceau şi era din ce în ce mai cald. Simţea arşiţa prin fiecare fir de păr şi uneori se întreba confuz dacă acest discomfort este datorat temperaturilor ridicate sau este o stare de paranoia cauzată de faptul că nu a reuşit să parcurgă suficientă materie pentru a se simţi stăpân pe sine.
Ţinea caietul în mâna dreaptă dar nu privea în el. Îl ţinea pentru orice eventualitate. Mâna stânga era ocupată cu masarea frunţii încruntate de panică şi printre scrisul inclinat spre dreapta, din când în când apăreau fraze subliniate cu diferite culori...
Învăţa, plimbânduse pe covorul oval ce-i acoperea parchetul crăpat şi încerca să memoreze cât mai multe rânduri într-o tură de cameră. Anost dar eficient.
Într-un fel era mândru de el şi îşi spunea că deşi nu i-a plăcut şcoala (şi era gata să recunoască acest lucru în faţa tuturor) a reuşit să îşi încheie situaţia fără a avea probleme, lăsând astfel totul în urmă. Gândul că "a triumfat" îi demonstra în primul rând lui că se poate. Acest gând îi făcea ochii să lucească de fericire şi pe buze i se contura un zâmbet anemic ce pălea în momentul în care îşi aducea aminte cât timp mai are pâna la bacalaureat.
Învăţa citind cu voce tare, altfel i se părea imposibil... Numai cromatica facută cu ajutorul cariocilor pe care le-a luat de la sora lui, fără ca aceasta să ştie, îl ajuta să omogenizeze frazele repetate cu maximă lipsă de atenţie.
Avea o metodă cât se poate de barbară de a se mobiliza, dat fiind faptul că nu suporta să petreacă mult timp învăţând şi dacă greşea sau nu îşi mai aducea aminte, o lua de la capăt. Acest detaliu îi şoptea că un rezumat de 3-4 pagini învaţat cu mare scârbă, merita toată atenţia pentru a nu ajunge în situaţia invocată.
Din când în când se oprea şi gândul îi zbura la perioada junioratului şi la deplasările prin ţară cu echipa de fotbal. Probabil că la ora respectivă, antrenamentul era pe sfârşite, dar nu îi pasă... cu toate că în sufletul lui, încet totul se prăbuşea.


Secunda următoare...

Am apreciat mult prea mult tot ce am făcut încât să regret, cu toate că ştiu că n-am făcut nimic...

...azi îmi place să călătoresc, să trăiesc şi să trăiesc sănătos, să îmi investesc timpul liber în activităţi care mă deconectează de traiul obişnuit de oraş monden, boem şi plin de "prinţipuri".
Nu o fac cu scopul de a demonstra cuiva vre-o grozăvie, ci pentru a-mi limpezi mintea, pentru a-mi hrăni sufletul. Îmi dă senzaţia că timpul chiar poate fi oprit pentru câteva momente şi sunt momentele în care realizez că tot ce văd, simt, ating, gust moare....într-un fel sau altul moare prin trăirea momentului, inclusiv eu.

Nu este un scenariu dramatic. E ceea ce văd eu că se întâmplă şi mi-am sădit cu sete şi foarte adânc într-o parcelă fertilă a sufletului, să apreciez tot ce să întâmplă în jurul meu. Să fiu obiectiv, mulţumit şi recunoscător... în primul rând Lui Dumnezeu că sunt aşa cum sunt şi că pot să văd lucrurile aşa cum le văd, că sunt sănătos şi că ştiu să mă bucur de fiecare adiere de vânt sau de fiecare strop de ploaie.
Că am oameni valoroşi în jurul meu şi că sunt capabil să îi accept aşa cum sunt ei şi că le pot asculta opinia.

Mi-a plăcut muntele din prima clipă în care am păşit pe el, cu toate că momentul iniţiatic a fost cât se poate de tranşant şi am pătimit aproape de disperare când împreună cu 2 tovarăşi de pedalat, m-am parcurs ruta Caransebeş - Muntele Mic.
Nici o clipă nu am crezut că ceea ce cândva am considerat cea mai cumplită distracţie la care m-am înhămat, avea să se transforme, să mă schimbe şi să îmi doresc să mă reîntorc în natură, să pedalez, să alerg, să trăiesc...
Pe vremea aia nu aveam Carl Zeiss la aparatul foto, sau frâne pe disc şi nici vibram în picioare sau smartphone. Râdeam unii de alţii şi făceam glume fără să ne îngrijorăm că supără sau nu sau beam apa de izvor lipsiţi de grija contaminării cu "SIDA" sau alte tâmpenii care azi ne încarcă viaţa, fără rost şi gratuit.

Ne bucuram de viaţă şi de faptul că ne avem unii pe alţii, că suntem noi şi nimic nu conta...
În ziua de azi, am privilegiul de a mă bucura de oameni la fel de valoroşi, plini de vitalitate cu care împart ture sau momente deosebite, însă a dispărut inocenţa şi lipsa grijilor, iar prietenia sinceră primează numai în beciurile întunecate din sufletele câtorva.


Îmi place să cred că viaţa este o vacanţă, în care trebuie să caut şi să aleg ceea ce vreau să ţin aproape şi de care să mă bucur. Motiv care ma face să zâmbesc atunci când mă gândesc la el dar care îmi oferă plăcerea de a respira relaxat.
Oamenii din jurul meu au fost selectaţi destul de drastic şi mă fălesc cu acest lucru, mai ales când ştiu că ei, la fel ca şi mine, preţuiesc şi savurează fiecare înghiţitură de apă.

Trăim... dar oare viteza cu care trăim este viteza cu care ne îndreptăm către moarte?

Cunosc persoane care trăiesc într-un fel de imponderabilitate şi care savurează fiecare milisecundă în momentul în care îşi intră în rol sau îi surprind "la treabă" , care îmi lasă impresia că aşa trebuie să trăiesc şi eu...
La cealaltă extremă trag cei care îşi trăiesc viaţa precum o competiţie şi sunt aşa aprinşi încât mă întreb: dacă viaţa lor este o competiţie înseamnă că şi a mea este? Oare m-am înscris la ea, dacă da, când începe.... sau a început deja ?

Risc şi mă detaşez de orice gând, mă înalţ şi încep să dau din aripi.... E un sentiment al naibi de plăcut, atât de plăcut încât îmi permit să compar acest dans reverenţios cu sentimentul ce mă învăluie atunci când Mike Oldfield intrepretează Ascension ... şi e un fel de ascensiune lipsită de grabă.

Îi strâng în grabă mâna băiatului ce odinioară se învârtea ameţit şi deziluzionat cu caietul în mână şi îi urez cordial : bine ai venit !